“ (…) când gustul pentru plăcerile materiale se dezvoltă la unul dintre aceste popoare
mai repede decât cunoștințele și deprinderea libertății,
apare un moment când oamenii se dezlănțuie
și par ieșiți din minți la vederea acestor bunuri noi
pe care sunt gata să le apuce.”
Alexis de Tocqueville, Democrația în America
Aceste rânduri din Tocqueville îmi aduc dinainte două lecturi, una mai recentă, cartea lui Gabriel Liiceanu, România – o iubire din care se poate muri și romanul lui Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta. Dar și Jurnalul indirect al Monicăi Lovinescu, Unde scurte, în care autoarea, vorbind despre romanul lui Bulgakov, demontează resorturile psihologico-politice ale bogăției căzute din cer (de fapt, aduse din iad!) într-o lume în care legile libertății și ale moralei nu mai guvernează. Moscova lui Stalin. România anilor 90. Un continuum înfricoșător leagă vremurile, aruncând asupra noastră, a contemporanilor mai mult sau mai puțin dezmeticiți, umbre ca într-un teatru chinezesc în care misterul lasă loc stuporii și groazei. Misterioasă rămâne cu adevărat numai copilăria; doar ea, parfumul tare care prinde pe suportul candorii, salvează lumea de la absurd. Doar ea, copilăria, poate să pledeze pentru noi. Să o ascultăm…
*
„Era într-o duminică după-amiază. După o ploaie zdravănă, soarele începuse să se arate, albind norii. Mama a primit un telefon. Vorbeşte uitându-se speriată pe geam. În fața porții noastre înnegrite de ploaie oprise o maşină mare, albă, de care aveau numai străinii. Eu nu cunoșteam decât „daciile”. Semăna cu cele la care eu şi Lenuţica făceam cu mâna, ca să ne arunce șoferii gumă de mestecat. Pe geam îl văd pe domnul J. alergând. „Au venit francezii şi nu ne putem înţelege cu ei”… Mama se îmbracă cu ce are ea mai frumos şi pleacă înaintea noastră, promițându-mi că o să trimită mai târziu și după mine, fiindcă nu mai era loc în maşină.
Evenimentul cel mare, anunțat cu câteva luni înainte, se întâmpla în sfârșit, nu mai puteam de bucurie. În toate satele de primprejur veneau străinii cu ajutoare şi se născoceau tot soiul de povești pe seama lor. Urma așadar să am parte de spectacol şi de dulciuri….şi, speram eu, şi de jucării. Fuga, trebuia să ne îmbrăcăm. De obicei o întrebam pe mama dacă hainele mele „se asortează”. Acuma, devreme ce mama plecase, puteam să mă îmbrac cu ce voiam eu. M-am gătit cu o rochiţă cafenie care nu-i plăcea mamei dar eu o alesesem fiindcă semăna cu ce purta și Lenuţica. Pe cap mi-am pus pălărioara mov pe care mi-o cumpărase Maia de la magazinul Universal. Era din fetru şi cam mică, îmi stătea mai mult pe vârful capului, ca o antenă parabolică. Am ieşit cu tata în drum şi „am făcut cu mâna la ocazie”. Acum treceau parcă mai multe maşini pe drum…
Coborâm în faţa şcolii. Mulțimea se aduna încet-încetișor în jurul unui monstru mare și alb, ca o râmă cu burta la gură. Era camionul „cu ajutoare”. Toți sătenii de vază erau înghesuiți în cancelarie. Se auzea vocea mamei şi o vedeam cum dă din mâini rostind cuvinte într-o limbă pe care nu o înţelegeam. O mai auzisem înainte la şcoală, doar că acum erau şi alte voci care îi răspundeau în sonorități similare. Toţi se uitau la mama care devenise centrul atenţiei ; fără ea ceilalţi nu puteau comunica cu francezii şi cu lumea pe care aceşti mesageri coloraţi şi parfumaţi o aduseseră împachetată în balena aplecată într-o rână, eșuată taman în mijlocul șoselei.
S-a hotărât ca marele camion să fie parcat în curtea CAP-ului. Era centrul public al satului nostru. Un soi de forum. Locul de unde ştiau toţi că nu dispare nimic şi unde totuşi, se putea face orice. Pachetele aveau să fie descărcate şi depozitate în magazia de cereale. Acum era plină pe jumătate cu grâu şi cineva pusese un lacăt mare pe uşă.
Apare mama. Când mă vede, are un moment de stupoare în faţa pălărioarei pe care mi-o ancorasem între cozi şi strigă : „Draga mamiii …Aoleu, treci încoace!”. Mă recunoscuse şi mă trăsese la o parte dintre oamenii mari, ca să nu deranjez… Acum eram fericită că mă ţineam după ea şi priveam la tot ce se întâmplă, în deplină legitimitate. Mama era pașaportul meu, permisul de liberă trecere. Francezii erau coloraţi. Purtau pelerine de ploaie şi adidaşi foarte albi în picioare, de care se lipise deja un strat de noroi galben, clisos. Bătrânele reverenţioase se uitau de peste drum la ei ca la mirese. Maurice, cel mai în vârstă dintre oaspeți, care apucase şi Războiul Mare, se bucura să-şi retrăiască tinereţea gustând din sălbăticia noastră care-l făcea să ne privească cu o mare duioşie. Clipea des – cu un singur ochi – şi mă întreba ceva cu mâinile dar eu mă ascundeam după mama, la adăpost de tot ce nu putea fi înțeles ori neclar în mărunta mea existență.
Tata era primar. Purta o cămașă maro cu mâneci scurte şi îi crescuse părul foarte mare. Toţi ai noştri erau îmbrăcați în culori închise, cu toate că puseseră pe ei ce aveau mai bun. Strădania de a face impresie era evidentă. Încă din prima seară francezii au fost repartizaţi să doarmă la cei care aveau case arătoase şi mâncare, ca să fie hrăniţi cât mai bine. La noi nu se punea problema nici de una nici de alta. Unii aveau şi toaleta în casă, ceea ce pentru francezi avea să fie o reală consolare.
Camionul era condus de Cristian, un brunet uscățiv şi cu mustaţă. S-a descărcat o zi întreagă în hambarul plin pe jumătate cu grâu. Nu mai văzusem atâtea pachete în viaţa mea. Spre seară au terminat iar a doua zi avea să înceapă împărţeala. Lumea s-a dus acasă într-o aşteptare înfrigurată, plină de nădejde. Eu am dat fuga la Lenuţica să-i povestesc. Acum aveam altă trecere în ochii ei, numai gândindu-se la câtă gumă o să-i dau şi ei din ce urma să primesc.
M-am trezit a doua zi cu noaptea-n cap. Afară ploua mărunt şi rece. Lenuţica a spus că n-ar strica să mergem noi înainte la CAP să vedem ce au adus francezii. Am pornit cu Lenuţica şi cu verişoara ei, Mirela, spre siloz. În curte totul era securizat prin mijloacele tehnologice cunoscute în sat. Pe uşă depozitului fusese aplicată o bucată de plastilină cu un desen pe ea, adică sigiliul. Lenuţica a vrut să o desfacă dar s-a gândit că era prea simplu, sigur trebuie să fi fost vreo şmecherie de prins hoţii. Aşa că, după un moment de ezitare, a scuipat în palme şi a pus plastilina la loc. Geamurile erau cocoțate foarte sus. Lenuţica şi Mirela mi-au ţinut scăriţa din palmele lor împletite, îndemnându-mă să urc. Geamurile erau murdare aşa că oricum nu puteam să văd nimic. Ce e acolo ? Nu se vede…. Dau semne de dezechilibru. Sunt lăsată jos și privită cu neîncredere. Nu ne rămânea mare lucru de făcut, trebuia să ne resemnăm. Ni se făcuse şi foame aşa că ne-am întors acasă. Mama era îmbrăcată cu o bluză din catifea albastră pe care nu mi-o mai aminteam, aşa că am întrebat cu voce tare : ne-au dat şi nouă un pachet !??, la care mama răspunde iute : „Taci, vrei să ne audă vecinii !!!” Fusese o alarmă falsă…
În ziua următoare ploile s-au mai îndepărtat şi soarele promitea ceva bun. Mama a plecat devreme, urma să facă parte din comitetul care împărţea ajutoarele iar eu am rămas la Anica. Aveam să venim şi noi mai târziu, ca toată lumea. Am mâncat repede, în timp ce fantazam cu Anica despre ce urma noi să primim de mâncat şi de îmbrăcat…și de încălțat, aici era veșnica problemă! Eu descriam în culorile cele mai vii pe care mi le puteam imagina belşugul din camionul francezilor, până când Anica zicea: „Taci, că îmi vine răăău !” Eu eram foarte fericită. Din două motive principale: unu, după masă nu mai eram obligată să dorm, pentru că acum aveam de îndeplinit o misiune mai înaltă, aceea de a observa cum se scria istoria la noi în sat şi doi, aveam să fiu foarte aproape de mama. Anica a luat o plasă din material imprimat cu flori, şi astfel gătite am plecat spre CAP. Pe drum lumea întreba „da unde te duci fa’ Anică?” Răspunsul era invariabil. Noi mergeam „oleacă pân’ la deal”.
În curtea CAP – ului se făcuse zarvă mare. Lume multă, locul plin de noroi şi raţe care se zbenguiau în băltoace, în timp ce de sus se scurgeau streşinile în creștetul celor care se adăpostiseră chiar sub ele. Din când în când mai ploua cu soare. Cei mai vânjoşi se avântau prin mulţime ca să ajungă mai aproape de uşiţa prin care se distribuiau ajutoarele. Bătrânele mai firave şi care nu aveau nici o şansă în luptele corp la corp se strânseseră, înţelepte şi firoscoase, de cealaltă parte a silozului, de unde puteau medita în voie la spectacolul ce li se oferea. Deşi urgenţa momentului îi determina pe mulţi să urle şi să se calce în picioare, noi aveam certitudinea că nu vom fi lăsaţi pe dinafară. Mamaia Anica vorbea cu tanti Otilia. Tanti Otilia, nevasta lui nenea Mircea, își prinsese părul într-un coc sus în vârful capului arborând pe deasupra un batic care flutura ca un stindard palid, asortat cu vocea ei care se auzea slab în comparație cu inflexiunile expresive ale Anicăi. La un moment dat am început să mă plictisesc. Până când mai stăm aici ? Anica zice : „pân’ la miezul nopții. Aşa cum Iuda n-o plecat pân’ la ceasul doișpe când s-o lepădat, aşa nu plecăm nici noi de aici”, repetă ea înflăcărată de comparaţia care tocmai îi fulgerase prin minte. Acuma văd că încurca oarecum personajele. Oricum, ideea era că nu puteam să ne întoarcem acasă cu plasa goală. Zarva nu mai contenea. Lumea se cam impacientase. Din când în când câte o femeie mai trupeșă, asudată toată, venea pe la noi să ne arate ce a primit. Zahăr, ulei, făină, orez, haine, papuci. Ne plăceau toate pentru că ambalajele erau ca nişte opere de artă, multe dintre cutiile respective înfățișând reproduceri după impresioniști. Eram săraci dar pictura impresionistă nu lipsea de la noi din casă… Nu mai văzusem atâtea culori nici la grădiniţă. Educatoarea avea un singur creion roz, la care toţi se uitau cu jind şi care la mine nu ajungea niciodată. Doar Tanța, fiica șefei de la Alimentara îl primea!
…Vine tata. Mă agăţ de el ca să străbat marea de oameni şi să ajung la mama, dincolo de tejgheaua improvizată. Puteam să stau fără mâncare dar nu fără mama! Între zona de sub streaşină unde staționam şi zona principală de încăierare se săpase un şanț plin cu apă şi noroi, făcând depozitul să arate ca o fortificaţie. Acum eram în siguranţă lângă mama, dar a trebuit să-i dau drumul pentru că ea „nu avea timp”… Mi-a luat câteva minute să mă obișnuiesc cu obscuritatea din siloz. Construcția era foarte înaltă şi întunecoasă, mirosea a seminţe şi a tot felul de ambalaje din cutiile desfăcute. Am început să explorez. Distingeam prin întuneric culori, texturi şi mirosuri. Pachetele se înălţau ameţitor, stivuite până aproape de tavanul silozului. La intrare era o coşarcă plină cu nişte mingiuci portocalii. Ce să fie oare? Le-am pipăit. Nu săreau, mi s-a explicat că erau portocale. Știam că asta înseamnă ceva rar şi scump care se mânca numai la ocazii. Am cojit o portocală şi am mâncat-o. Am mai luat una. Şi tot aşa, până când nu am mai putut. Jean Lecerf, cercetător cu acte în regulă la CNRS[1] în viaţa lui de fiecare zi, se plimba meditativ prin depozit, cugetând calm la sălbăticia noastră. Se uită la mine şi îmi face un semn spre portocale. M-am oprit din mestecat. Nu înţeleg dacă mă ceartă sau dacă mi le cere înapoi. Nu se întâmplă nimic din toate astea aşa că deduc că pot să mănânc în continuare… Eram sătulă. Puteam așadar să trec la un nivel superior. Mă evaluez, privindu-mă de sus până jos. În picioare aveam o pereche de pantofiori din muşama albastră, rupţi la vârf. La un pas se înălța ademenitor o grămadă mare de pantofi, amestecaţi. Caut prin ea şi găsesc nişte balerini din pânză înflorată. Mi se potrivesc, ca turnați! Îi încalţ pe cei noi şi îi pun pe ai mei în loc. Totul era aşa de simplu, ca într-un vis… Am început să mă caţăr sus pe pachete, ca pe o căpiţă. M-am aşezat pe moale într-un carton cu haine, în timp ce cu cealaltă jumătate a corpului mă îmbăiam într-un morman de jucării, care mai de care mai pufoase şi colorate. Multe aveau sonerie şi cântau dacă trăgeai de o sfoară cu inel. Mi-am pus şi eu deoparte un ursuleţ albastru. I-am arătat prin semne lui Maurice (Maurice Prost, spre marele amuzament al sătenilor care-l strigau „domnulprost!”) că-l vreau şi mi l-a oferit, plus încă două pe deasupra. Nu mă mai dădeam dusă din depozit. Era raiul pe pământ. De sus, priveliştea era cum nu se poate mai generoasă. În grămada mare de grâu, Aurică proba blugi, după care îi îngropa adânc în valul de seminţe. Deodată îşi dă seama că îl văd şi îmi face semne disperate să nu spun la nimeni. Aproape de mine, alte două personalități ale satului nostru se ocupă, discret şi cu un aer ştiinţific, cu distribuţia şi selecţia. Distribuţia pentru mulţimea înfiptă în tejghea şi selecţia pentru ei. Mă învaţă şi pe mine să pun deoparte, că oricum o să primim şi noi, da aşa, ca să ştie francezii mai bine ce să ne dea, nu oricum, la întâmplare! Mama mi-a spus că dacă pun mâinile pe ceva, mi le taie. O altă doamnă firoscoasă, responsabilă cu educația tinerelor vlăstare, dosea şi spunea în acelaşi timp : „Să fim cinstite, fetelor !!!” Aşa i-a rămas porecla de atunci…
Afară se înserase bine. Anica încă nu primise nimic dar urma să ne întoarcem a doua zi, nu renunțam noi așa ușor!… Pe drum i-am arătat mamei pantofiorii şi i-am povestit isprăvile mele. A vrut să mă certe, dar n-a lăsat-o inima, cedând în fața instinctului meu de supraviețuire care biruise. Mama se mira, speriată şi bucuroasă în acelaşi timp, cu gândul numai la marea schimbare culturală pe care francezii aveau s-o aducă, de acum înainte, în viaţa noastră.”
(fragment din Cartea cuvintelor chivot, EIKON, 2015)
[1] CNRS – Centre National de Recherche Scientifique (fr.)
