„Am cunoscut-o pe Ester în copilărie, în casa bunicii, mai precis în albumul cu fotografiile ei din tinerețe. Ne-am întâlnit într-o zi de vară ploioasă, numai bună pentru răsfoit venerabilul album, pentru că bunica era într-o dispoziție melancolică și asta o făcea să povestească cu aceeași ușurință cu care broda catifeaua fixată în gherghef, pe genunchi. Desprindeam ușor cu degetele paginile transparente care foșneau, de parcă ar fi fost pleoape translucide, descoperind privirile de odinioară imortalizate în sepia, pe cartoane groase care purtau în colț emblema și semnătura artistului fotograf. Bunica scrisese sub fiecare imagine anul și câte un mic gând. 1 iunie 1940.
Bunica și prietena ei, Ester (foto: din arhiva personală)
…Fotografia înfățișa colectivul clasei a IV-a, într-o școală acum demolată din strada Traian, școala Lucaci. Ester era prietena mea cea mai bună, îmi spune bunica, arătându-mi un cap rotund, cârlionțat, într-o atitudine ușor studiată. Și unde este Ester acum? Nu știu… Mi-a răspuns cu acea licărire în ochi cu care obișnuia să-mi spună că nu știe atunci când chiar ea îmi ascundea cutare sau cutare lucru pentru a mă face să uit de vreun capriciu și să mă întorc liniștită la ale mele. Era un „nu știu” prin care dorea să mă protejeze de lucrurile care nu îmi erau de folos, sau care ar fi depășit puterea mea de înțelegere. Însă atunci când am rugat-o să-mi povestească despre Ester, licărirea din ochii ei, de obicei plină de stăpânire de sine, s-a zbătut a tristețe și a neputință, ca trupul unei insecte captive în care tocmai ai înfipt un bold… A întors capul repede spre fereastră și ochii i s-au umplut de lacrimi. Plângea, făcând ploaia care se scurgea de-a lungul geamurilor să-mi pară, la fel ca bunica, cu neputință de consolat… Acesta a fost primul lucru pe care l-am aflat despre Ester. Era cineva pentru care bunica, atât de sobră prin neam și educație, plângea. Alte pagini răsfoite, alte chipuri ieșeau la iveală dintre foițele casante pe care le atingeam cu emoție fiindcă semănau la pipăit cu aripile de libelulă uscate într-un insectar. Ester și bunica în fața hotelului Bulevard – Boulevard, pe atunci – introducând fise într-un tonomat din care primeau în schimb cutiuțe colorate cu trufe. Nu cred să fi avut mai mult de șapte ani…
În următoarea fotografie, bunica și Ester privesc lumea de pe capota unei mașini, fiindcă – continuă să-mi explice – unchiul care era neurolog la spitalul Colentina, doctorul Victor Vineș, tocmai venise să la ia de la școală. E ultima fotografie cu Ester. Dedesubtul ei bunica nu-și notase nici o impresie. Am întors pagina, sperând să găsesc alte asemenea ipostaze care mă cucereau prin farmecul și exotismul lor. Nu știam ce sunt trufele, nici nu contemplasem până atunci lumea de pe capota unei mașini luxoase… Nu mai sunt alte fotografii cu Ester… De ce? Putea să-mi răspundă cu același „nu știu” benign și protector, dar ceva îi dăduse atunci de înțeles că nu m-ar mai fi convins atât de ușor. Povestește-mi despre Ester, continuam să o rog. Ce să-ți spun, nu-mi amintesc prea bine… Ploaia se rărea, îmi era teamă că asta avea să pună capăt melancoliei bunicii și, inevitabil, poveștii… Eram oameni obișnuiți, duceam o viață liniștită. Tatăl meu era șef de gară, tatăl Esterei era medic. Bunica ei ne scotea la Șosea în fiecare duminică. Purta o pălărie cu pene care săltau în mersul trăsurii, făcând-o să semene ea însăși cu o pasăre fantastică, venită dintr-o altă lume. Alteori petreceam ore în șir în camera Esterei, o cameră cu pereții căptușiți în mătase albastră, trăgeam draperiile și ne imaginam că suntem pe fundul mării… Tăceam, îmi țineam respirația. Ultimele picături de ploaie zornăiau pe geamuri, alunecând ca odinioară în caierul acelei lumi din care se străduia să toarcă fire pe care eu să le pot pipăi, mirosi, auzi, vedea și oarecum, înțelege…
…Și cu toate astea, nu înțeleg cum a fost posibilă ziua aceea… Bunica reîncepuse să povestească și glasul ei sonor a brăzdat în două aerul umed din încăpere, ca un fulger întârziat… Au intrat în școală. Ester a fost smulsă de lângă mine… „Smulsă”. Ce putea să însemne cuvântul respectiv? Din acel moment, identitatea Esterei s-a contopit cu imaginea violentă a smulgerii ei dintr-un univers familiar, pe care o asociam cu dispariția subită din paginile albumului. Nu avusesem niciodată până atunci vreo experiență asemănătoare care să mă fi putut ajuta să înțeleg ce poate să însemne desprinderea brutală de lângă cei apropiați; gestul sfida realitatea mea concretă, imediată, fiind cu neputință de imaginat.
– Nu mai sta în casă la întuneric, ieși afară la soare…
Vocea ei sonoră mă trezise, antrenându-mă puternic spre suprafața limpezită a acelei zile, ca pe un batiscaf. Ploaia se oprise, la fel și povestea bunicii. Am ieșit în grădină, continuând să mă gândesc la Ester. Mă urmărea chipul în sepia, acum aproape șters, din care numai ochii continuau să strălucească mocnit în hârtia fotografică…. În fiecare zi, după-amiază, când bunica își lua lucrul de mână pe terasă, mă strecuram și deschideam albumul la chipul Esterei. Ester devenise pentru mine, fără ca eu s-o pot formula conștient, un loc de pelerinaj. Călătoria mea de fiecare zi în paginile albumului aducea cu alunecarea pe un tobogan, de-a dreptul într-o istorie a cărei unică șansă de supraviețuire eram eu… În grădină soarele ardea, lumina era atât de puternică încât lucrurile din jurul meu nu se mai vedeau clar. Și azi, după atâția ani, am impresia proaspătă a acelui anotimp în care am descoperit chipul Esterei împreună cu acel paradox al luminii care, în ciuda încrederii cu care o învestim, ne orbește, ascunzând cumva lucrurile în loc să ni le descopere. Într-un fel, intuisem încă de pe atunci că în spatele poveștii neterminate a Esterei se ascunde o moarte. Acel lucru despre care, mai ales în preajma unui copil, nu se vorbește. Mă plimbam cu gândul morții Esterei în minte prin livada îmbibată de soare. Și toată lumina aceea pusă în oglindă cu absența ei mi-a făcut, pentru o clipă doar, cerul insuportabil… M-am refugiat în casă, în penumbra protectoare a draperiilor și a mobilelor vechi. Am intuit atunci ceea ce avea să se precizeze în mintea mea cu mult mai târziu: uneori, aproape paradoxal, penumbra ne oferă limpezimea de care avem nevoie pentru a putea desluși conturul lucrurilor din jur. Uneori, poate de prea multe ori, scufundarea în gândul la moarte e necesară pentru a putea urca din nou spre suprafața fiecărei zile, aceea pe care o numim viață.
*
Am aflat despre Holocaust abia la școală, din manualul de istorie, la o lecție deschisă. Îmi era însă greu să fac legătura între registrul evenimențial al faptelor prezentate în câteva rânduri înghesuite pe o pagină și splendida fotografie a Esterei, a cărei poveste rămăsese neterminată. Îmi era greu să cred că acele imagini de arhivă reproduse în manual, a căror violență fusese domolită oarecum de timpul care le învechise și le spălăcise culorile, ar fi putut să facă parte din tabloul vieții Esterei; o viață pe care bunica mi-o descrisese în nuanțe, texturi și miresme care țineau de o lume aproape fabuloasă, chiar neverosimilă în comparație cu aceea în care trăiam noi… Profesoara ne vorbea oarecum iritată fiindcă subiectul fusese introdus în programa școlară la o categorie de vârstă nepotrivită. Încercați să vă imaginați, repeta, străduindu-se să dea episodului respectiv – Pogromul din București – un corespondent în mintea noastră avidă de concret. Și avea dreptate. Nu era deloc cert că noi eram capabili să înțelegem lucrurile ce ni se povesteau, singura soluție era să ne înflăcăreze imaginația cu acele scene care, altfel, lâncezeau mute în paginile alb-negru. Astăzi, ca și în ziua acelei lecții deschise, nu putem ști, ci doar imagina…
Imaginația este înainte de toate un instrument de cunoaștere, un exercițiu care antrenează deopotrivă memoria, sentimentele și rațiunea. Ce înseamnă să ne imaginăm Holocaustul, teribilă experiență umană din care, mai ales pentru cei tineri, nu a rămas mai mult decât o experiență livrescă? Holocaustul înseamnă „jertfă”, „ardere de tot”. Jertfa avramică ca expresie a iubirii, a devenit expresia urii, a distrugerii omului de către om, a suprimării umanității din identitatea unor oameni puși să devină călăii părinților, ai fraților lor. Oare este posibil ca suferința umană să fie imaginată, poate oare moartea să fie tradusă într-un limbaj universal astfel încât să poată mișca inimile, în sensul acelei cunoașteri pe care o dă numai înțelegerea personală a vieții?
Profesoara își găsea cu greu cuvintele. Astăzi aș putea să traduc scena aceea printr-o idee întrezărită, probabil, și de alții. Trăim într-o lume în care puterea cuvintelor este, dacă nu fragilă, cel puțin fragilizată. Cum am putea vorbi despre Holocaust în așa fel încât să ne putem face înțeleși, ce cuvinte am putea folosi pentru ca ceea ce spunem să miște inimi și minți, reușind să locuiască, în cele din urmă, în conștiința cuiva? Limbajul în care vorbim astăzi despre tragedie, despre violență sau suferință este unul excedat de conotații facile, clișeizate, desprinse parcă dintr-o logică înrudită cu divertismentul, cu trivialul. Suferința a devenit un produs comercial și este cu atât mai reală cu cât lumea, avidă de spectacol, o cumpără. Realitatea suferinței se măsoară în capacitatea ei de a se face vandabilă. Imaginarul colectiv este saturat de filme și cărți care vorbesc despre Holocaust, despre imaginile cu trenurile morții, înfățișând aceleași chipuri mute în fața tragediei. Însă Holocaustul nu e film, nu e ficțiune și, mai ales, memoria lui nu trebuie să rămână simplu documentar de arhivă. Holocaustul este numele dat unei tragedii umane concrete, personale. Dacă acest cuvânt continuă să se perpetueze în istorie, sau mai bine spus în discursul despre istoria și identitatea unui popor, este datorită puterii sale de a evoca, de a comunica de la o generație la alta sensul suferinței și puterea speranței.
*
Ora de istorie a continuat în chip insolit. Profesoara invitase un domn în vârstă pe care ni l-a prezentat drept „supraviețuitor al Holocaustului”. Invitatul s-a așezat pe un scaun în fața clasei dându-ne prilejul să-l privim, mai degrabă ca pe o curiozitate fiindcă cineva ar fi trebuit să ne explice în prealabil noțiunea de „supraviețuitor”. Nu înțelegeam prea limpede ce se aștepta de la noi și, dacă stau bine să mă gândesc, cred că nici acel bătrân modest, cu lavaliera puțin uzată, cu pălăria moștenită din alte vremuri, nu reușea să-și ascundă emoțiile și oarecum stânjeneala de a se supune privirilor noastre iscoditoare… Profesoara era copleșită de tensiunea momentului, încercând să facă legătura între lumea noastră și lumea lui, a celui despre care ne tot explica că este „martor”. Un martor. Un martor al istoriei, al suferinței, al războiului, al morții. „… Dar și un martor al vieții, doamnă!” Invitatul din fața noastră adăugase cu multă bunăvoință ultimele cuvinte, coborându-și bărbia în piept, așa cum face un copil care se intimidează în prezența oamenilor mari.
Acum înțeleg că acele cuvinte pe care ni le spunea profesoara erau prea mari și îl zdrobeau cu greutatea și uscăciunea lor pe acel om mărunt, adus de spate, așezat pe scaunul din fața clasei… După introducere, „martorului” i-a venit rândul să ne spună povestea lui. Îl priveam în timp ce ne vorbea, la fel de simplu cum respira, despre copilăria pe care și-o petrecuse într-o lume din care nu-i mai rămăseseră decât cioburi, despre cum reușise să scape din hambarul în flăcări unde fusese închis laolaltă cu ceilalți deținuți… Țineți minte ce vă spune domnul, că nu o să vă mai întâlniți cu așa ceva…și nu mai vorbiți între voi!
Deși afară era cald și lumina, ca o ambră coaptă, dădea întregii scene un contur ireal, de parcă am fi fost cu toții captivi în picătura de rășină a acelei povești, nu prea am reușit să rețin istorisirea în sine, rămânând mai degrabă cu impresia puternică a acelui chip, a vocii care ne vorbea despre moarte și despre viață de parcă ar fi fost fețele aceleiași monede sau expresii ale unui singur chip.… „Puteți să-mi spuneți ce s-a întâmplat cu Ester?”…Întrebarea mea a fost o împunsătură de ac în letargia care amenința să ne topească pe toți. Undeva în mintea mea, acea voce și candoarea de pe chipul bătrânului îmi amintiseră de Ester, mai precis de fotografia în care copila ținea în mână un coșuleț cu fructe confiate, de Sucot. Înțelesesem cumva că martorul care ne povestea lucruri grozave cu o voce mereu egală, aproape placidă, era legat prin fire misterioase de lumea Esterei, de albumul cu fotografii sepia în care pulsa nimbul nostalgic al privirii ei. „Știi ceva despre Ester?”
Am repetat întrebarea care mă ardea, la fel de tare ca dogoarea soarelui în fereastră. Nu știu, mi-a răspuns și, în fața văditei mele dezamăgiri a clătinat din cap, surprins de logica mea naivă care-l făcu, pentru o clipă, să zâmbească. Nu e cel mai important să știi ce s-a întâmplat cu Ester, niciodată nu vom ști ce s-a întâmplat cu fiecare, dar, important e să ți-o amintești. Da… așa spune rugăciunea noastră: Să ne amintim!…
Încerca să ne comunice, în felul lui, o experiență personală, anume faptul că suntem în mare măsură ceea ce ne amintim; fiindcă ceea ce ne putem încă aminti nu ne poate fi luat, nu poate fi smuls precum odinioară Ester, din plămada care ne poartă numele. M-am gândit adeseori la ce a vrut să ne învețe acel bătrân al cărui nume, din păcate, l-am uitat. Holocaustul? Ce trebuie să uităm și ce anume trebuie „să ne amintim”? Mai întâi, poate că ar trebuie să dăm „uitării” sensul de „iertare”. Uitarea este folositoare numai pentru a putea face posibilă Iertarea. În toate celelalte forme ale ei uitarea devine, mai devreme sau mai târziu, malignă. Însă, numai uitarea ca formă a iertării face posibilă, la rândul ei, Iubirea. Există, așa cum ne învață spiritualitatea iudaică, o cunoaștere pe care numai iubirea o face posibilă.
Ce trebuie să ne amintim? Și aici, sensul termenului ar trebui mai întâi precizat. Cineva care își amintește este, mai mult decât cel care rememorează evenimente trecute, cineva care ia aminte la ele, care alege să reviziteze locurile memoriei – fie că sunt personale sau colective – cu puterea lucidității și a responsabilității adulte. Să fim conștienți că Istoria este a umanității întregi, înțeleasă în totalitatea ei, reprezentând sinteza alegerilor fiecăruia dintre noi. Opțiunile făcute la un moment dat în trecut trebuie reevaluate în permanență, cu fiecare generație nouă, pentru a putea evita aceleași greșeli.
…Alți copii treziți din toropeală de întrebarea mea au început să freamăte în bănci ca o pădurice la marginea apei. „Cu ce se ocupă un martor?” Altă întrebare încuietoare pe care profesoara se străduia să o ocolească, fiindcă nu era prevăzută în lecție. Îl priveam pe domnul ușor obosit care, intrând atât de firesc în logica noastră, ne antrenase într-un joc în care-și descoperea apoi își acoperea fața cu mâinile, ca într-un teatru de păpuși. Încerca să ne spună, pe limba noastră, că nu putem lupta împotriva unui rău care nu are chip…. Mărturiile reconstituie chipul răului, fiindcă numai așa poate fi demascat. Răul dezgolit devine, în cele din urmă, neputincios, fiindcă nu înseamnă altceva decât absență a Binelui.
Tragedia Holocaustului nu a fost doar contextuală, n-ar putea fi înțeles doar ca o consecință a violenței războiului; Holocaustul a fost o barbarie organizată în care crima și ura s-au ambiționat să distrugă din rădăcini o religie, o tradiție, o cultură, însăși memoria unei colectivități. „Cine poate să devină martor când se face mare?” Întrebarea asta era prea de tot… Însă invitatul era cât se poate de liniștit. Curiozitatea noastră era firească și nici răspunsul așteptat nu putea fi mai prejos. „Martor” devine cel care are curajul să spună ce a văzut și a auzit…. Povestea și jocul martorului din fața clasei ne acaparase cu totul, pierdusem noțiunea timpului, intrasem fără să ne dăm seama în scenariul acelui film care ni se derula pe dinaintea ochilor și în care fiecare se visa, cu naivitate, erou și salvator. Acest lucru, dacă mă gândesc bine acum, spune ceva despre ușurința cu care suferința oamenilor se poate dizolva în legendă… Cu toate acestea, fiecare popor, orice comunitate are datoria de a comunica lumii propria suferință, fiindcă în acest fel intrăm într-un dialog fecund despre viață, despre moarte, despre ceea ce înseamnă să fii lucid și solidar. Un dialog în care celălalt are un chip, o voce, o identitate. Un dialog în care este la fel de necesar să exersăm măsura pentru a nu risca deriva față de adevăr. Suntem tentați să comparăm o tragedie cu o alta: proporția, caracterul numeric, lucruri care ne influențează adesea judecățile. Holocaustul nu este doar o tragedie în masă. Pentru a fi cu adevărat înțeles, pentru a cuprinde ce a însemnat Holocaustul la adevărata măsură, acesta trebuie privit ca o suferință personală, a fiecăruia dintre cei puși în situația de a experimenta tragedia umană în toată complexitatea spectrului ei macabru… Am înțeles, în cele din urmă, că martorul încerca să ne spună că nu avem încotro decât să vorbim despre moarte cu curajul vieții.
*
Nu voi putea afla niciodată ce s-a întâmplat cu Ester. În fața marilor tragedii nu există, de multe ori, vreun răspuns. Există răspunsul pe care-l poate da istoricul care cercetează documente, există răspunsul celui care apreciază lucrurile din perspectiva omului de stat, sau a celui care dă legi pentru a împiedica, pe viitor, comiterea acelorași crime. Dar, poate că adevăratul răspuns constă, așa cum spunea Elie Wiesel, în ideea de responsabilitate; în partea de responsabilitate care ne revine fiecăruia; o responsabilitate născută din nevoia de libertate, din iubirea pentru adevăr.
…Lecția din ziua aceea s-a terminat lăsându-mi în minte impresii amestecate de lumini și umbre, coborâte parcă din vara în care descoperisem chipul Esterei. Apoi, prin filtrul anilor care s-au scurs, impresiile s-au decantat ajutându-mă să înțeleg câte ceva din ce încercase să ne spună atunci martorul. Am înțeles că bunătatea este un lucru fragil. Am înțeles că până și răul poate deveni ceva banal, care ni se strecoară în liniștea fiecărei zile, condamnându-ne la o moarte lentă și sigură. Mi-a devenit limpede că violența și crimele sunt posibile pentru că nu avem, de multe ori, capacitatea de a sesiza răul. Tăcerea față de lucrurile care ne apasă și un confort care doar mimează normalitatea nu sunt decât fugă în fața timpului, înșelare a propriei conștiințe. Vor exista întotdeauna fotografii, semne, chipuri cu povești neterminate. Mereu, un copil o să-și întrebe părintele despre o anumită Ester. Îi va cere, adică, să mărturisească despre lucrurile care nu pot fi descrise doar prin cuvinte. Și atunci, acel părinte va trebui să răspundă cu compasiune față de timpul care estompează suferința și, mai ales, cu respectul pentru întrebarea care, la un moment dat, poate face diferența în viața unui Om: povestește-mi despre Ester…”
(text publicat în vol. Mărturii și imagini despre Holocaust în România, ed. FCER, octombrie 2013, București)
Matineul de Duminica – Povesteste-mi despre Ester
