A existat dintotdeauna la mine o legătură între boală și lectură. Cred că ea s-a înnodat pe la nouă sau zece ani. Odată cu biblioteca proprie la care m-am referit. Am făcut varicelă. A trebuit să stau în casă câteva zile. Cam atunci am început să citesc cu adevărat. Și tot atunci, boala și cititul au rămas asociate emoțional în mintea mea. Bucuria de a nu te da jos din pat și de a citi toată ziua, atunci am descoperit-o. S-a repetat prea des ca s-o pot uita. Slăbiciunea, durerile, confuzia pe care ți le dă temperatura nu le-am putut niciodată distinge de excitația provocată de lectura neîntreruptă. A nu fi obligat la nimic altceva și a putea citi tot timpul era cea mai dulce dintre libertăți. Câțiva ani mai târziu, după arestarea părinților mei, fratele meu și cu mine ne-am mutat la Râmnicu-Vâlcea, la bunicii dinspre partea mamei. La Râmnic mă născusem, acolo îmi făceam vacanțele an de an, după ce ne stabilisem la Sibiu, însă revenirea de acum era cu totul altceva. Prima mea grijă a fost să caut un loc unde să pot citi. Nu mai aveam o cameră a noastră, a copiilor, ca la Sibiu. Casa fusese năpădită de chiriași. M-am refugiat la sora bunicii, strămătușa pe care am evocat-o adesea, care locuia într-o casă din curtea de alături, tot într-o singură cameră (dar cât de vastă părea!), și unde mi se îngăduia să citesc și noaptea, la lumina veiozei. Cum îmi plăcea să citesc întins în pat, alt loc mai potrivit nici că se putea. Toate acestea le-am mai povestit. Acum vreau să revin la legătura dintre boală și lectură.
Era, în această legătură, mai mult decât un prilej sau un pretext de evadare. Era și o mică problemă de conștiință. Lectura nu mi-a fost niciodată cenzurată. Nici de părinți, nici de bunicii materni, în custodia cărora m-am aflat o vreme. Dar eram nevoit să-mi isprăvesc temele pentru școală înainte de a citi ce-mi plăcea. Cenzura se rezuma la această verificare. Simțul pedagogic al tatălui meu era prea dezvoltat ca să nu-mi ceară să respect această regulă minimă. În ce-1 privește pe bunicul matern, el avea obiceiul (nu știu dacă procedase la fel cu mama și cu unchii mei) să citească odată cu mine cartea, procurându-și, Dumnezeu știe cum, un al doilea exemplar, și să mă pună să-1 țin la curent cu impresiile mele de lectură. Dar fiindcă el citea mai repede decât mine, sau poate doar răsfoia unele cărți, exista necontenit riscul de a-mi divulga, chiar și fără să vrea, „continuarea”. La vârsta aceea intriga unui roman era totul. Copiii n-au plăcerea recitirii. Citesc dintr-o curiozitate neliterară. Și cum să vrea să afle dinainte ce se întâmplă? Am găsit repede antidotul: îl mințeam că n-am ajuns decât la pagina cutare, una mult anterioară, și el îmi povestea ceea ce știam deja. Dar pentru mai multă siguranță, mă refugiam la strămătușa mea. Acolo nu mă deranja nimeni. Uneori mă dădeam bolnav („Vai, dar copilul ăsta are roșu în gât!”, exclama strămătușa mea, de conivență cu mine) și citeam zi și noapte. între boală și citit mai era o legătură. Am s-o spun într-un episod viitor.
Fragment din volumul
Nicolae Manolescu, Viață și cărți,
Ed. Paralela 45, Pitești
