Mă întorc la cititul literelor. N-am nicio îndoială că atunci când am mers la școală, în toamna lui 1946, le știam. Aveam obiceiul să silabisesc tot ce vedeam pe pereții clădirilor, pe firme. Și astăzi citesc tot ce-mi cade sub ochi. Probabil că, tot silabisind, am învățat alfabetul. Așa că abecedarul n-a reprezentat o problemă pentru mine. Nu mi-1 aduc aminte pe cel de la școală. Dar îl citisem deja pe cel publicat de tatăl meu, înainte de război, împreună cu Ion Ciolan (colaborator al lui Tătărescu la ultima guvernare a acestuia și demisionar odată cu șeful său, în noiembrie 1947) și cu preotul D. Radu, având-o pe copertă pe Shirley Temple, fetița minune a anilor ʼ30, șezând cu picioarele încrucișate pe un fotoliu cu o carte deschisă în față pe care scria Abecedar. Era, se vede, un montaj. Ceea ce m-a frapat totdeauna a fost detaliul că Shirley Temple n-avea labele picioarelor. Erau mascate de un fel de pantof-ciorap. Bineînțeles că textele și desenele din abecedarul tatălui meu se refereau la școli sătești. Sunt acolo case de țară, livezi, copii care culeg fructe, animale și păsări domestice, țărani care sapă, ară sau cară lemne. Deși m-am născut și am trăit la oraș, aceste imagini m-au marcat profund. Așa se explică, în parte, și primele mele poezii, de care voi vorbi ceva mai încolo. Primele două litere din abecedarul cu pricina sunt o și i. Primul cuvânt este oi. Apoi Ion, nou și nuc. Mă gândesc acum că poate am învățat literele buchisind abecedarul scris de tata.
Când lucram la Istoria critică, am căzut peste autobiografia din 1855 a lui Timotei Cipariu, pe care a editat-o Maria Protase în 1972. Scriitorul ardelean povestește că de mic i-a plăcut cartea și că citea Alexandria neînvățat de nimeni. Cei care-1 ascultau credeau că o spune pe de rost. Exemplarul, mâncat (adică pierdut) de un tăietor de lemne, s-a întors la Cipariu după câteva decenii, când l-a descoperit în biblioteca unui evreu botezat și 1-a răscumpărat. Întocmai ca în poveștile părintelui Beju, bibliotecarul Institutului Teologic din Sibiu și prieten cu tata, pe care, din păcate, am omis să le consemnez. Tot de pe Alexandria a învățat să citească românește Heliade Rădulescu. El povestește cu umor cum, știind din școală doar greceasca deprinsă de pe octoih și psaltire, a auzit într-o zi la poarta bisericii Crețulescu pe „un fecior sau vizitiu care citea în gura mare Alexandria și câți trecea pe drum se oprea și asculta”. Cumpărând cartea, Heliade constată că „în mânele mele iera mută”. Se împiedica într-o grămadă de slove care semănau cu turnuri, scorpii sau caracatițe. În cele din urmă, dă chirilicelor de rost și citește cartea din scoarță în scoarță. Ca să nu fie supărat de nimeni, urcă în podul casei și se vâră într-un horn. Lipsa de la școală nu i-a fost simțită, dar într-o zi o servitoare care voia să dărăcească niște lână în pod se pomenește cu el ieșind din horn, plin de funingine ca un drac, așa că țipă de ridică în picioare casa. Costache Negruzzi datorează cititul pe românește lui Petru Maior. În tot Iașiul se învăța pe vremea aceea românește doar la școala de la Socola, acolo unde va urma Creangă seminarul. La Socola se tipăreau calendare și cărți bisericești în românește. Aflând taică-său, care cumpăra tot ce se tipărea la Socola, că nu știe decât grecește, i-a adus un dascăl acasă, care însă 1-a luat de la abecedar. Jignit, Negruzzi 1-a alungat pe bătrânul grămătic și s-a pus pe citit istoria lui Maior, descoperită într-o ladă (bibliotecile vechi nu erau la vedere!), laolaltă cu Viețile sfinților, Istoria lui Arghir (și Heliade o știa), letopisețul lui Nicolae Costin sau romanele doamnei de Genlis.
Cu doru-mi aduc aminte, vorba lui Cipariu, de primele cărți pe care le-am citit și pe care le-am mâncat. Spre deosebire însă de Alexandria latinistului ardelean, niciuna nu s-a mai întors la mine.
Fragment (XII) din volumul:
Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,
Editura Paralela 45