Conform unui experiment desfășurat de Benjamin Libet[1], în creierul unui individ care vrea să desfășoare o acțiune din propria voință se întâmplă o schimbare de tip electric. Această schimbare se întâmplă cam cu 500 ms înainte de actul propriu-zis. Indivizii devin conștienți de intenția de a face ceva cam cu 350-400 ms înainte ca schimbarea de care vorbeam să aibă loc și cam cu 200 ms înainte de a purcede la acțiunea motorie aferentă. Prin urmare, procesul volitiv este inițiat inconștient.
Totuși, dacă dorim, conștient, putem să controlăm acțiunea și să ne oprim. Așadar, liberul arbitru nu este exclus. El este parte din acțiune, însă, conform experimentului prezentat anterior, el ”nu poate iniția un act voluntar dar poate controla performanța acelui act”[2]. Și ne întoarcem, iarăși, la deja celebra și mult-discutata chestiune a ”liberului arbitru”. După cum se întreabă și Libet[3], ”sunt acțiunile libere și voluntare subiectul unor legi macro-deterministe sau pot ele apărea fără nicio constrângere de acest fel, fără a fi determinate de legi naturale și cu adevărat libere?”
Chestiunea liberului arbitru a fost îndelung dezbătută și abordată din toate perspectivele: deterministe, experimentale, logice etc. De fiecare dată, însă, preocuparea cea mai mare a fost cea legată de efect – mai avem, oare, libertatea de a alege? Această preocupare este una normală întrucât probabilitatea de a descoperi că toate alegerile noastre sunt pre-determinate și că, în fapt, noi nu avem libertatea pe care o clamăm permanent, ar fi extrem de greu suportat la nivel individual pentru o majoritate covârșitoare.
Totuși, interesant este că nu ne punem problema că însuși conceptul de libertate nu este unul absolut. Libertatea în lumea noastră fizică este mereu legată, dependentă de libertatea fizică a oamenilor din jurul nostru. După cum spune și R. Kane (citat de E. Nahmias)[4] ”Din experiența mea, oamenii obișnuiți (..) cred că este un fel de conflict între libertate și determinism; și ideea că libertatea și responsabilitatea sunt compatibile cu determinismul li se pare la început că un <<subterfugiu mizerabil>>(Kant)”. Prin urmare, acțiunile noastre nu sunt (sau cel puțin nu mai par) atât de libere atât timp cât trebuie să avem grija ca ele să nu afecteze libertatea celor din jur. Paradoxal, însă, pentru oamenii obișnuiți (oamenii care nu caută sensuri filosofice sau care nu cercetează în această direcție), acest tip de ”determinism” nu este neapărat relevant sau atât de relevant cât probabilitatea de a știi că toate alegerile pe care noi le facem nu sunt voluntare ci predeterminate (practic, nu există liberul arbitru). Mai mult, faptul că determiniștii au adus în discuție ideea că foarte multe dintre acțiunile noastre sunt determinate de nevoia înnăscută de a căpăta cât mai multe cunoștințe, pentru a obține, în final, autonomia, adâncește și mai mult teama că alegerile/deciziile noastre sunt constrânse și programate.
În acest punct, trebuie să menționez că, din punctul meu de vedere, o alegere/decizie constrânsă rămâne totuși o alegere/decizie pe care avem puterea să o anulăm oricând și pe care o putem judeca din punct de vedere moral. Aceasta este și concluzia pe care experimentele lui Libet par să o indice – chiar dacă nu avem liber arbitru (free will), putem beneficia totuși de capacitatea de ”a acționa conștient pentru a împiedica acțiunea ce urmează unei decizii luate de creier” (free won’t)[5]. Apare, din nou, în prim plan, nesfârșita ”luptă” conștient – inconștient.
Daniel Kahneman, în ”Thinking, Fast and Slow”[6], intervine și el în această ”luptă” și susține că tot ceea ce noi gândim (alegem/decidem etc.) se află sub puterea a două sisteme[7]:
- Sistemul 1 (rapid) – care operează automat și rapid, cu efort minimal sau fără efort și fără control voluntar (și este asociat inconștientului)
- Sistemul 2 (încet) – care alocă atenție efortului mental necesar pentru activitățile aferente, incluzând aici și calculele complexe. Operațiunile care se desfășoară în acest sistem sunt asociate, de cele mai multe ori, cu experiențele subiective legate de alegeri (și este asociat conștientului)
Atunci când ne gândim la noi, ne auto-identificăm cu Sistemul 2, conștientul, eul nostru rațional care ”are credințe, face alegeri și decide ce să gândească și ce să facă”[8]. Practic, Sistemul 1 este sursa impresiilor și a sentimentelor care devin apoi declanșatori pentru credințele explicite și pentru alegerile deliberate pe care le regăsim în Sistemul 2. Prin urmare, teoretic, dacă am putea controla Sistemul 1, atunci am putea controla și Sistemul 2 și, implicit, individul.
Experimentul efectuat de Patrick Haggard, Profesor de Neuroștiințe Cognitive la University College London, a încercat să demonstreze tocmai această posibilitate de a controla ceea ce alegem. Folosind stimularea magnetică trans craniană, prin activarea unei bobine în apropierea capului, profesorul a reușit să determine mișcarea degetului arătător a subiectului (întâmplător, subiectul era chiar profesorul, experimentul fiind realizat de către o asistentă a sa). Haggard a și descris experimentul aferent într-o prezentare tip TED, intitulată foarte sugestiv ”Who is in control”[9] (Cine deține controlul).
Intervalul de timp dintre acțiunea bobinei și mișcarea degetului este de 20 de milisecunde. Explicația dată de Haggard pentru acest timp este legată de durata parcurgerii distanței de la creier la deget de către semnalul electric, durată care poate crește în funcție de mușchiul care trebuie antrenat – „Pentru a controla un mușchi facial, durata este mai scurtă, iar pentru a controla un muşchi al piciorului durata creste”[10]. Astfel, demonstrația arată, conform Profesorului Haggard, că „nu există liber arbitru, așa cum este el definit în sens spiritual. Ceea ce se observă este rezultatul acțiunii unei mașinării. Creierul urmează legile fizicii, care se manifestă sub forma unor evenimente electrice și chimice. În cazul unor circumstanțe identice, nu putem acționa altfel. Nu există un «eu» care să poată spună «eu vreau să fac altfel»”[11]
Putem observa că evenimentele ”electrice și chimice” pe care le menționează Haggard sunt similare cu schimbarea menționată de Libert în cadrul experimentelor pe care el le-a desfășurat. Și în cazul lui Haggard, ca și în cazul lui Libert (așa am cum menționat și la începutul lucrării) nu avem parte de o contrademonstrație a existenței liberului arbitru, de o infirmare a acestuia. Mai degrabă, fiecare dintre cei doi cercetători își dorește, în fapt, să amendeze conceptul așa cum este el definit sau înțeles la momentul actual. Haggard chiar concluzionează că libertatea noastră de a alege este, de fapt, produsul complexității ființei umane, iar ” termenul de «liber arbitru» se referă la această complexitate”[12].
Reținerea aceasta de a ”ataca” frontal existența liberului arbitru este (oarecum) justificată. Probabilitatea de a descoperi că toate alegerile noastre sunt pre-determinate și că, în fapt, noi nu avem libertatea pe care o clamăm permanent, ar fi extrem de greu suportat la nivel individual pentru o majoritate covârșitoare. Pentru o funcționare corectă a noastră ca societate, aparent, este necesar să credem în liberul arbitru. Și asta, din nou, în ciuda unor paradoxuri destul de evidente.
Și am să mai aduc în prim plan încă unul (reliefat și de către Daniel Kahneman, în ”Thinking, Fast and Slow”). În momentul în care ne aflăm într-un pericol iminent, Sistemul 1 preia controlul și alocă prioritate maximă acțiunilor pentru a ne proteja. Pentru a merge pe exemplul lui Kahneman[13], imaginați-vă că sunteți la volanul unei mașini, pe care o conduceți și care începe să alunece pe o pată de ulei. Veți începe să reacționați și să faceți tot felul de acțiuni chiar înainte de a conștientiza în totalitate situația. Prin urmare, ceva preia controlul (probabil, nevoia de auto-conservare) și, teoretic, deciziile nu ne mai aparțin, nu mai alegem (cel puțin conștient) ceea ce facem.
Revenind, conform majorității cercetătorilor – deși sunt și voci destul de vehemente și care se împotrivesc – iluzia liberului arbitru este una necesară. Corectitudinea acestei afirmații poate fi ea înseși subiectul unei lucrări separate. Totuși, felul în care Libet își încheie lucrarea despre existența liberului arbitru, mi se pare mai mult decât potrivit pentru a tranșa (pentru moment) această dispută. ”Concluzia mea despre liberul arbitru, unul autentic liber într-un sens non-determinist, este că existența lui este o opțiune științifică cel puțin la fel de bună (s.m), dacă nu mai bună (s.m.) decât negarea lui de către teoria deterministă”[14]. Prin urmare, în acest punct, ar fi bine să ne bucurăm de libertatea de a alege (atât cât este ea) pentru a crește calitatea vieții noastre de zi cu zi.
[1] Benjamin Libet, Do We Have Free Will, Journal of Consciousness Studies, 6, No. 8-9, 1999, pp. 47-57
[2] Benjamin Libet, op.cit.
[3] Benjamin Libet, op.cit.
[4] Eddy Nahmias, The Psychology of Free Will, Lucrare nepublicată, Georgia State University, 2008, pag 4
[5] Marius Comper, Este liberul arbitru doar o iluzie? Neuroștiințele oferă răspunsul, https://www.descopera.ro/stiinta/9396734-este-liberul-arbitru-doar-o-iluzie-neurostiintele-ofera-raspunsul
[6] Daniel Kahneman, Thinking, Fast and Slow, Farrar, Straus and Giroux, New York, 2011
[7] Daniel Kahneman, op. cit., pag. 42
[8] Ibidem
[9] Patrick Haggard, Who’s in Control, https://www.youtube.com/watch?v=knvGvWghRIE
[10] Marius Comper, Este liberul arbitru doar o iluzie? Neuroștiințele oferă răspunsul, https://www.descopera.ro/stiinta/9396734-este-liberul-arbitru-doar-o-iluzie-neurostiintele-ofera-raspunsul
[11] Ibidem
[12] Ibidem
[13] Daniel Kahneman, Thinking, Fast and Slow, Farrar, Straus and Giroux, New York, 2011, pag. 70
[14] Benjamin Libet, Do We Have Free Will, Journal of Consciousness Studies, 6, No. 8-9, 1999, pp. 47-57
