Pentru talmeş-balmeşul lecturilor mele de până la şaisprezece-şaptesprezece ani (nu mi-e ruşine să recunosc că şi astăzi citesc la fel), e interesant să arăt că, pe lângă literatură, citeam şi multe cărţi de ştiinţă (popularizată, evident), dintre care cele de astronomie au jucat un rol hotărâtor în formarea gândirii mele. N-am fost niciodată sensibil la obscur sau la esoteric, dar probabil că astronomia îmi satisfăcea parţial nevoia de inexplicabil pe care o încercăm cu toţii.
Când eram elev la gimnaziu (la şcoala elementară, cum se spunea pe atunci), am descoperit întâmplător o veche traducere a unei cărţi de astronomie pe înţelesul tuturor. Despre autor nu auzisem înainte, dar mi-a devenit oarecum familiar după aceea, prin scrieri de acelaşi fel. E vorba de Camille Flammarion, cunoscut astronom francez şi încă mai cunoscut prin multele lui opere de popularizare. Am citit cărţulia pe nerăsuflate. Era prima dată când aflam câte ceva despre imensitatea cerului.
Lucrul care m-a impresionat cel mai puternic au fost distanţele dintre stele şi faptul că lumina însăşi are adesea nevoie, spre a le străbate, de mii şi mii de ani.
Versul eminescian din La steaua îl luasem ca metaforă. Nu mă gândisem la înţelesul propriu. Revelaţia mi-a dat peste cap, dacă pot spune aşa, noţiunea de timp. Minutele, orele sau chiar deceniile existenţei noastre pământeşti mi s-au părut deodată derizorii. Ce conta o viaţă de om în faţa timpului nesfârşit din Univers? De atunci n-am mai privit niciodată cerul spuzit de stele al nopţii fără să încerc o anume anxietate. Probabil că emoţia e cunoscută şi altora. Alexandru Ivasiuc o atribuie unui personaj din romanul Vestibul. Pentru mine ea rămâne legată de lectura cărţii lui Flammarion. Mi s-a întâmplat de multe ori de atunci (mi se întâmplă şi astăzi) să fiu cuprins, uitându-mă noaptea pe cer, de aceeaşi stare sufletească. Aş putea-o numi, într-un sens special, deconectantă. Faptul că eram bolnav sau că a doua zi urma să mă prezint la un examen dificil, suferinţa de a fi departe de cineva la care ţineam, acestea şi altele, proiectate la scară cosmică, îşi pierdeau orice greutate. Trăiam într-un fel de imponderabilitate sufletească. Mă desprindeam uşor de orice forţă gravitaţională a lucrurilor din mine şi din jurul meu. Nu mă simţeam fericit, ci plin de o încordare care însă nu mă obosea. Trebuie să adaug că, după o bucată de timp, căpătasem o adevărată îndemânare în a-mi provoca respectiva stare.
Fragment (XVII) din volumul:
Nicolae Manolescu, „Viaţă și cărţi”,
Editura Paralela 45
