În data de 18 mai (joi), orele 18.30, la librăria Cărturești Verona (Ceainărie) va avea loc lansarea celui mai recent roman al prozatoarei Andreea Nanu, Scrisoare pentru Ida.
Invitați, alături de autoare, vor fi: Christian Crăciun, Teodora Stanciu și Valentin Ajder, editorul EIKON.
În avanpremieră, vă prezentăm un interviu realizat de Teodora Stanciu cu prozatoarea Andreea Nanu despre romanul Scrisoare pentru Ida. Un roman-eseu care, prin formula unei confesiuni-parabolă se adresează cititorului contemporan cu o întrebare esențială: „Ce se întâmplă când rămânem singuri cu noi înșine?”
*
Scrisoare pentru Ida?
…Este vorba despre Ida Hammershoi, soția pictorului danez Wilhelm Hammershoi, care apare ca personaj într-o serie de variațiuni pe aceeași temă, cu numele generic „Ida citind o scrisoare”. Uneori, Ida ni se arată din profil, lăsându-ne să-i ghicim trăsăturile chipului, alteori stă cu spatele însă nu pentru a ne ignora pe noi, cei care o privim ci dimpotrivă, obligându-ne într-un fel să facem abstracție de prezența ei pentru a remarca secundarul. Un scaun, un pian, o fereastră prin care se răspândește în odaie o lumină crepusculară… o scrisoare! Există la Hammershoi un joc secund care dă imaginilor minimaliste o forță extraordinară, o emoție puternic umană.
…Romanul este inspirat, așadar, de două scrisori, ambele simboluri ale unui destin: scrisoarea pictorului Hammershoi către Ida și scrisoarea lui Oscar Wilde către Lordul Alfred Douglas, intitulată De Profundis.
Din adâncuri am strigat către tine…
…Un vers din Psalmii lui David. Vocea care strigă din adânc este, aproape întotdeauna, cea mai autentică. Suferința scoate la iveală adevărul naturii umane, e cea care de-mască, obligându-l pe om să renunțe la rolurile, adesea neesențiale, pe care alege să le interpreteze. Ce se întâmplă când rămânem singuri cu noi înșine? Ei bine, suntem în situația de a păși, cum ar spune Virginia Woolf, dincolo de aparențe, înțelegem că trebuie să renunțăm la prejudecățile despre lume, să abandonăm imaginea falsă și reconfortantă pe care ne-am făcut-o despre noi înșine.
Hammershoi nu scrie, propriu-zis, o scrisoare…
Nu, el pictează o pagină albă… și tocmai asta incită imaginația! În multe tablouri, existența scrisorii este doar ghicită, ni se sugerează din titlul compoziției că ar fi totuși vorba despre o scrisoare. Femeie citind… Alteori, Hammershoi reia imaginea unei scrisori albe, fără cuvinte. Rămâne ca privitorul, scriitorul, să imagineze restul poveștii… De la acest alb implacabil, care poate fi tradus și ca punct zero al existenței, începe să scrie Oscar T., personajul meu, un fotoreporter imobilizat într-un scaun cu rotile după ce suferă un accident de mașină, devenind prizonier într-una din cele mai cutremurătoare suferințe, sindromul locked-in care s-ar traduce „încuiat pe dinăuntru”…
De Profundis a lui Oscar Wilde este o adevărată epistolă scrisă în celula sordidă a unei închisori, anatomia migăloasă, dureroasă a unei iubiri ratate…pentru care Wilde plătește cu viața, în cele din urmă.
Interesant este că, deși poate nu realizăm, întotdeauna „plătim cu viața”. Cu ce avem mai profund în noi. Miza, oricare i-ar fi aparențele exterioare, fie că le numim scopuri sau target-uri, rămâne întotdeauna sufletul. Oscar este obligat, datorită întorsăturii bruște pe care o ia propria viață, să renunțe la derizoriu, să se întoarcă la esențial. Să-și privească propriul suflet, să încerce să-l salveze. „Viața adevărată e geloasă pe celelalte vieți superficiale pe care le-am putea avea”, spune Oscar T:
„Viața adevărată e geloasă pe celelalte vieți superficiale pe care le-am putea avea… Cele pentru care optăm adesea fără să fin constrânși de nimeni afară doar de ignoranță și de o teribilă lipsă de imaginație; și de ce să nu spun, de o voință slabă. Nu rezistăm atracției care se exercită asupra noastră din partea a tot ce e superficial și facil. Atunci Cealaltă, cealaltă viață, încearcă să ne atragă la ea, de multe ori în chip dramatic. Sunt ceea ce numim tragedii, tragediile vieții. Să fie oare chiar așa?… Da, voința mi-a lipsit dintotdeauna. Pentru că nimic nu te constrânge mai mult decât o voință slabă. Slăbiciunea duce inevitabil la robie, șantaj sentimental, lâncezire a conștiinței. Totul funcționează pe principiul titirezului, obligându-te să te rotești în jurul propriului ax. Din această mișcare sufletească circulară rezultă un prizonierat subtil, mascat, pe care-l confundăm de multe ori cu libertatea. Libertatea de a face ce vrei, nu-i așa? O libertate oarbă și seacă. Viața adevărată, de care-ți spuneam, asistă la zbaterile noastre. E geloasă, nu-i așa, fiindcă ne iubește. Cel puțin așa înțeleg lucrurile în momentul de față. Ne iubește și face tot ce poate ca să ne atragă la Ea. Chiar și pe cele mai dramatice căi. Cum ar fi accidentul meu. Nu mi-aș fi închipuit vreodată că o să ajung să spun că un om în situația mea e mai aproape decât alții de viața adevărată. Ce înțeleg prin viața adevărată? Viața descotorosită de zorzoanele tabieturilor noastre, de povara searbădă a cotidianului. Viața redusă la esență, la lucrurile simple și frumoase, la miez. Miezul care-ți rămâne din lucrurile care ți se întâmplă după ce ai dat la o partea cojile impresiilor superficiale, ale prejudecăților, ale așteptărilor egoiste. Miezul care uneori e dulce, alteori amar. Depinde, cred, de felul în care ajungi să rodești. Sau cum îi îngădui vieții să rodească în tine…”
(fragment din romanul Scrisoare pentru Ida, în pregătire la ed. EIKON, 2017)
Scrisoare pentru Ida adoptă o formulă narativă nouă față de ampla tetralogie a Anotimpurilor; o tetralogie a cărei a doua ediții ați lansat-o la ultima ediție a Târgului de carte Gaudeamus. E o nouă etapă în scrisul dumneavoastră?
Văd scrisul meu ca pe o scrisoare continuă către cititorii mei, dacă-i pot spune așa. Și într-o scrisoare există schimbări de ton, de tematică, însă ceea ce nu se schimbă, elementul unificator este stilul. Jocurile memoriei, dialogul dintre arte, corespondențele, incursiunile în arta fotografică, întretăierea cinematografică a secvențelor monologului influențată, mărturisesc, de noul val al filmului francez…
Le style c’est l’homme, spunea Georges-Louis Leclerc, baron de Buffon…
Stilul e vocea interioară care se cizelează neîntrerupt, e acea voce din adâncuri a cărei autenticitate trebuie să se păstreze, pe care nu trebuie să o sacrifici de dragul manierismelor sau al modelor literare. AnoTimpurile sunt un efort de construcție și de imaginație, un caleidoscop de epoci, personaje, destine, călătorii reale și imaginate, în peste 2000 de pagini… Scrisoare pentru Ida a luat forma unui monolog interior. Citind, auzim vocea lui Oscar T. (celălalt Oscar) care-și derulează în memorie filmul propriei vieți, pornind de la fragmentele din Oscar Wilde pe care i le citește soția sa, Ida (cealaltă Ida).
„Je est un autre. J’assiste à l’éclosion de ma pensée: je la regarde, je l’écoute”, spunea Rimbaud într-o scrisoare către Paul Demeny, datată 15 mai 1871, numită și „Lettre du voyant”…
Suntem noi înșine, dar în același timp sunt și „celălalt” . Tragedia personală îl face pe Oscar T. să se perceapă pe sine drept un străin, captiv în cochilia propriului trup, a propriei minți, a vieții pe care a trăit-o și la care nu mai are acces decât prin bunăvoința Mnemosynei. Situația-limită îl face să înțeleagă cât de mult s-a înstrăinat de sine. Iar prețul înstrăinării este pierderea iubirii.
„Ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” O întrebare fundamentală pe care Dumnezeu i-o adresează omului, într-o Carte menită să traverseze întreaga umanitate, de la creație până la apocalipsă, tocmai pentru a-i da un sens.
Oscar T. încearcă să răspundă la această întrebare grea, poate cea mai grea, tocmai pentru că este definitivă. Judecata lui are loc într-un „aici și acum”, deopotrivă interior, cochilia propriului trup, dar și exterior, grădina Idei care îi amintește, prin perdeaua slăbită a văzului, de paradisul nevăzut. Ne salvăm sufletul când ne împăcăm cu ceilalți și cu noi înșine. Așa cum Ida curăță speciile de plante, arbori și flori, Oscar T. își curăță gândurile din grădina inimii. Înțelege că paradisul depinde în primul rând de el însuși, salvarea începe prin a fi un efort personal, căruia îi urmează harul. Vocea care strigă din adâncuri nu rămâne niciodată fără răspuns.
„Ceilalți cred că asistă la moartea mea lentă. De fapt, eu am devenit martorul vieții lor secrete. Privesc peisajul imobil care se desenează dincolo de fereastră, prin ceața diafană. Privesc imobil peisajul. De fapt, cel imobilizat sunt eu. Cum ar fi dacă aș putea schimba locul cu peisajul din fața mea?” Așa începe confesiunea-parabolă a personajului. Cine e, de fapt, Oscar T.?
Oscar nu e doar un studiu de caz, ci un om a cărui poveste poate deveni o parabolă cu înțelesuri pentru fiecare dintre noi. Toți suferim, fiind „încuiați pe dinăuntru”, în închisoarea propriului ego. Evoluăm și ne maturizăm în zodia captivității. Individualism, lașitate, cruzime, singurătate și abandon, sunt tot atâtea fațete ale unei stări de paralizie interioară. Lumea ne înconjoară cu iubire, cu visuri, cu așteptări, dar noi asistăm de multe ori pasivi la spectacolul ei, așteptând să primim fără să dăruim. Ce anume? Împlinirea vieții constă în căutarea sensului ei.
„M-am întrebat adesea, dragă Ida, ce vor oamenii să vadă într-o fotografie? Întrebarea asta a mea era însă, dacă nu greșită, cel puțin incompletă. Poate și din pricina asta, în ultimii ani, viața mea s-a limitat la o căutare meschină, îngustă. Motivația mea nu a mai fost arta, ci meșteșugul care aduce un profit oarecare. Nu e vorba despre fotografie, ci despre viață în general. Acum stau și mă întreb, încercând să-mi formulez în continuare pledoaria pentru clipa în care voi fi judecat: ce anume vor oamenii să vadă? Ce căutăm? Care e lucrul acela care ne face să vrem să deschidem ochii și să privim într-o anumită direcție, concentrându-ne asupra unui lucru sau a unui chip mai mult decât asupra altuia? Să privești sau să rostești? Imaginea e mai puternică decât cuvintele, în lumea noastră. Nu e de mirare că o reclamă se bucură de succes imediat. Să fie oare pentru că e mai simplă, mai directă, mai superficială, ca şi noi? Imaginea e prin firea lucrurilor „la suprafață”, așadar i se pot acorda circumstanțe atenuante. Fotografia constă în memorarea unei impresii pe care o degajează o suprafaţă, un chip, un peisaj. Cum reuşeşti să cobori în adâncime? Sunt întrebări grele, trebuie să recunoști, dar, când nu ți-a mai rămas decât întrebarea ca unică armă în fața morții, a unei conștiințe vinovate, ajungi să te mulțumești cu atât, încerci să te aperi cum poți.”
(fragment din romanul Scrisoare pentru Ida, în pregătire la ed. EIKON, 2017)
„Sensul sfârșitului”…titlul unui roman devenit foarte cunoscut. Putem vorbi despre așa ceva în Scrisoare pentru Ida?
Voi răspunde prin Epilogul poveștii lui Oscar:
„… Nu mi-am imaginat vreodată că răsăritul poate să dureze atât de mult, pare că nu se mai termină, ca o naștere grea. Nașterea, dacă stau bine să mă gândesc, e experiența primei despărțiri cu care omul intră în lume. De ce oare? Poate și pentru a ne aminti că, mai mult decât întâlnirile, esențial rămâne felul în care ne despărțim. Privesc tot ce mi-a fost dăruit: tu, doctorul, grădina, răsăritul. Cât de mult poate să dureze, de parcă totul s-ar derula cu încetinitorul. Toate în mine încetinesc, plutesc… Acum cred că înțeleg de ce. Am primit șansa să iubesc din nou ceea ce am irosit. Un răgaz ca să te redescopăr și o șansă de a mă împăca cu mine însumi. Și cu cât te iubesc mai mult, cu atât mă apropii de moarte… Ida, citește scrisoarea mea nescrisă. Știu că ai făcut-o deja. Am rămas împreună așa cum, în toate tablourile acelea misterioase, Hammershoi și Ida sunt legați de o pagină fără cuvinte, albită de timp sau de lumină, până când dispare cu totul în cel mai tainic loc: Iubirea.”
_______________________________________________________________________________________________________
Andreea Nanu – prozatoare – (n. 1981) a debutat cu romanul Ziua cea mai albă (ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas – UniCredit. În 2016, la Târgul de carte Gaudeamus, a lansat ediția a doua a tetralogiei AnoTimpurilor, îngrijită de EIKON. Romanele Ziua cea mai albă (Iarna), Numele ei era Uitare (Primăvara), Insula Melc (Vara) și Timpul splendorii (Toamna) sunt o călătorie caleidoscopică în imaginile poetice ale anotimpurilor, ghidată de jocul memoriei şi nobleţea poveştii. În 2015, Andreea Nanu a lansat şi un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, Cartea cuvintelor chivot, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu. Autoarea a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa.
Romanul Scrisoare pentru Ida este inspirat de tabloul pictorului danez Wilhelm Hammershoi, „Ida citind o scrisoare” și „De Profundis”, scrisoarea lui Oscar Wilde către lordul Alfred Douglas. Citind scrisoarea „albă” către Ida descoperim confesiunea-parabolă a fotoreporterului Oscar T. („celălalt Oscar”), călătoria interioară a personajului punctată de paradoxurile lui Oscar Wilde și, discret ascunsă în sinestezii și corespondențe, încercarea prozatoarei de a răspunde la o întrebare esențială pentru omul contemporan: „Ce se întâmplă atunci când rămânem singuri cu noi înșine?”
