La Râmnicu-Vâlcea, în „curtea păsărilor” din spatele casei unde m-am născut, erau doi nuci maiestuoși, unul așezat oarecum lateral, lângă un bazin de ciment despre care n-am știut niciodată la ce folosește, altul, exact în mijloc, și foarte înalt. Acesta, din mijloc, avea scoarța lucioasă, cu noduri puține, și coroana bogată, dar nu la fel de impenetrabilă ca a celuilalt. Între cei doi nuci era o diferență de vârstă care se vedea cu ochiul liber. Trunchiul celui din margine era bubos și negru la culoare. Nu părea abordabil. Nu-mi amintesc să ne fi încumetat să ne cățărăm în el. Trunchiul celui din mijloc părea vopsit recent într-un gri plăcut, strălucitor și neted. Coroana lui crescuse în sus, depășind-o cu mult pe a celuilalt, care crescuse în lățime și trecuse peste gardul alăturat, aruncându-și umbra peste câteva zeci de metri pătrați. Întunericul de sub el avea ceva înspăimântător. Un motiv în plus de a-l ocoli, oricât ne-ar fi ispitit bazinul de care am vorbit și în care, vara, turnam găleți cu apă, în speranța de a avea micul nostru ștrand particular. (Despre piscine, nu auzisem pe vremea aceea. Nu le văzusem nici măcar în filme.) În schimb, nucul din mijloc ne atrăgea în fel și chip. Vârful lui era mereu în soare, din zori și până seara. Sclipea, ce mai, ca un far în plin cer albastru. La început, legam de un braț al lui, gros și accesibil, leagănele primei copilării. La umbra lui transparentă și călduță ne petreceam ore bune. Abia mai târziu ne-a venit ideea să ne cățărăm. Cred că asta se întâmpla în prima vacanță pe care am petrecut-o la bunici. Între timp, părinții mei se mutaseră la Sibiu. Și noi, copiii, odată cu ei.
Nucul rămăsese pe locul lui și ne aștepta de două ori pe an.
Țin minte destul de bine prima vacanță. Era în 1947, prin iulie. Nici n-am ajuns bine și m-am înființat în „curtea păsărilor”, sub nuc. Curtea cu pricina adăpostea orătăniile crescute de bunicii mei. Dincolo de ea, era grădina. Cam cât un stadion de fotbal, poate ceva mai lat, învecinându-se în spate cu casele și curțile de la care începea dealul Capela. Explorarea grădinii a aparținut altei vârste. Deocamdată, „curtea păsărilor” părea mai potrivită cu copilul din clasele primare care eram, secondat de fratele meu, cu doi ani și jumătate mai mic. În stânga erau magaziile și cotețele. Cândva acolo erau porci și alte animale domestice. După război, magaziile nu mai aveau decât o vagă întrebuințare, devenite un fel de debarale unde zăceau claie peste grămadă tot felul de lucruri misterioase. Lemnele de foc își aveau magazia lor. Și mai erau găinile, rațele, curcile și gâștele. Niciun fir de iarbă nu creștea în „curtea păsărilor”. Avuseseră păsările grijă de asta. Și, totuși, pământul, nisipos pe alocuri, bătut în cea mai mare parte, nu se transforma în noroi nici după cea mai teribilă ploaie. Nu-mi explic prea bine atracția pe care curtea a exercitat-o de la început asupra noastră. Cât privește nucul din mijloc, el a devenit un personaj important în jocurile noastre mai ales din acea primă vacanță în care m-am hotărât să-1 escaladez.
Ca toate marile idei, și aceasta a venit oarecum pe neașteptate, fără să pară a ține cont de observații ori de experiențe prealabile. Nu văzusem pe nimeni urcându-se în nuc. M-am pomenit încolăcindu-mi brațele în jurul crengii celei mai de jos și încălecând-o, după o rostogolire ventrală, ca la vechea săritură în înălțime. Apoi m-am ridicat în picioare. Eram cam la înălțimea gardului. Aveam deja o perspectivă nouă asupra „curții păsărilor”. M-am orientat repede. Sprijinindu-mi genunchiul de un ciot, am reușit să ajung la prima răscruce importantă a nucului. Puteam ședea în ea ca într-o șa. Senzația era foarte plăcută. Nu eram foarte sus, dar mi se părea că mă desparte de pământul bătătorit de dedesubt un abis. Amețeam doar închipuindu-mă căzând de acolo. Am petrecut ore bune în șaua nucului. Nu numai în acea primă zi, dar și în următoarele, când l-am avut, martor mut de admirație, pe fratele meu. Mai sus nu m-am încumetat să urc decât după ce mi-am consolidat psihologic biruința. În fiecare nouă zi (și nu era zi de la Dumnezeu să nu-mi fac de lucru la nuc), rostogolirea care mă aducea deasupra crengii de jos devenea mai simplă. Ajunsesem, tot repetând-o, s-o fac aproape fără efort, fără dezechilibru exterior sau interior, în joacă (deși nu mă jucam!), uluitor de simplu. Coborâtul îmi punea, ce-i drept, unele probleme, mai ales din șa până la creangă, dar nu cine știe ce, așa că, după câteva zile, mă urcam în nuc fără cea mai mică strângere de inimă, fără frica pe care, trebuie s-o mărturisesc înainte de a fi prea târziu, o simțeam la început, când mi se usca gura numai la ideea escaladării.
Va urma.
Fragment (VII) din volumul
Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,
Editura Paralela 45
