Tot istorice sunt și dramele în versuri pe care le regăsesc prin alte caiete. N-am sfârșit niciuna, deși am început o groază. Modelul era, ați ghicit!, Alecsandri. La Hașdeu și la Davila nu ajunsesem. Dar ce nevoie aveam de ei? în Alecsandri, era totul. Oarecare influență avuseseră și piesele lui Hugo, pe care nu le citisem, dar le auzisem în emisiunea Teatru radiofonic. Îmi sună și acum în urechi vocile Ginei Petrini și a lui Mihai Popescu în Angelo, tiranul Padovei. Îmi curgeau lacrimile ascultând Egmont. Și ce emoție la Ruy Blas! Eram departe pe atunci de a-1 înțelege pe Caragiale, care vedea în piesele lui Hugo și Schiller „în loc de scene, niște conferențe, și, în loc de acțiune, numai o sarbădă concurență de tirade retorice”. Pe mine tocmai retorica asta mă electriza. Mă consolez întrucâtva cu faptul că, pe la douăzeci și șase de ani, Caragiale însuși admirase Ruy Blas. Că Alecsandri era tartorul, o arată versurile în care Lăpușneanu (rezumasem minuțios nuvela lui Negruzzi într-un caiet) cere sprijin sultanului spre a reveni pe tron:
Te-ndură de-al meu suflet! Puterea ta e mare.
Ascultă-l pe acela ce-ți cade la picioare
(se ridică la un semn)
De când tiranul Despot, visând mereu mărire,
Putere fără margini și sacră nemurire,
Moldova a robit-o, Moldovei îi fu domn
Pătând cu roșu sânge al patriei mele tron,
De-atunci pribeag prin lume eu fui neîncetat…
Am transcris textul aidoma. Unele virgule doar, în plus, le-am suprimat, punând altele, necesare, dar care lipseau. (Am avut totdeauna impresia că n-am probleme cu ortografia, dar se vede că mă amăgeam.) Pe lângă marota subiectelor istorice, o aveam și pe aceea folclorică. Asta chiar nu știu de unde îmi venea. Probabil de la aceiași pașoptiști. Am trăit cu sentimentul, datorat informațiilor și comentariilor ulterioare despre debutul comunismului românesc, că naționalismul era prohibit și istoria mutilată. Îmi dau seama acum că trebuie să fi făcut oarece istorie națională la școală și să fi citit literatura (fie și din secolul XIX) care se inspira din ea. Cum altfel să-mi explic pasiunea de care am fost cuprins pe neașteptate, înainte chiar de a mi-o fi consumat pe aceea pentru internaționalismul julesvernian, pentru domnitorii români și faptele lor? Dacă e adevărat, în biologie, că ontogenia repetă filogenia, lucrul trebuie verificat și în literatură. Noi, toți, începem prin a scrie într-o manieră tradițională, nu mereu aceeași, dar îndatorată unor habitudini tematice și stilistice mai vechi, spre a ne elibera treptat și a descoperi, una câte una, formulele moderne. Eu am început a scrie proză ca Sadoveanu, teatru istoric și poezie ca Alecsandri. Dacă în poezie am trecut de faza eminesciană spre a ajunge la Topîrceanu (punct terminus al veleităților mele poetice), în roman n-a mai urmat nimic, căci am renunțat să mai scriu. în facultate scriam încă nuvelă. Nu avea o factură hotărâtă. Tatonam. O nuvelă i-am arătat-o profesorului meu Savin Bratu, care era redactor-șef la ESPLA. Nu cred că i-a plăcut. Cât privește poezia, îmi lipsea, în mod sigur, lirismul. Cum de pe la trei-patru ani mă amuzam să caut rime tuturor cuvintelor, nu mi-a venit niciodată greu să compun versuri relativ corecte prozodic, dar secătuite de emoție, imitative (și pe ce modele!) și de o naivitate destul de prost ascunsă. Am să reproduc câteva texte, pentru hazul lor involuntar. (Nu-mi place să mă distrez de unul singur, fie și pe seama mea.) Un poem dramatic intitulat Povestea poveștilor se deschidea cu acest eminesciano-coșbucian preambul:
Spun basmele c-a fost odată,
În vreme de demult, cândva,
Un împărat. Și-avea o fată…
Dar altfel e-n povestea mea.
Un împărat a fost, se pare,
Bătrân cât lumea, și-nțelept,
Bolnav asemeni, ce e drept.
Un vraci bătrân îi dase știre
Că boala-i are vindecare
Și taina șade într-o floare.
Dar să întoarcem două file ,
Și vom afla ce s-a-ntâmplat.
Să ne pripim, ar fi păcat.
Fragment (XXIII) din volumul:
Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,
Editura Paralela 45
