N-am mai avut răbdare de a întoarce filele, așa că nu mai știu ce s-a întâmplat în cele patru cânturi ale Poveștii, scrise citeț, în creion, pe un caiet cu foi veline (altele sunt pe maculator). Și, ca o probă de cât de în serios mă luam bietul de mine, adaug că poemul cu pricina are trei versiuni și peste șaizeci de pagini. Ba chiar un motto (și mania asta o aveam) dintr-un sonet de Shakespeare. E, cred, singura mea „operă” din adolescență pe care am încheiat-o.
Ba nu, a mai fost un poem, Horia. Ideea de a publica nefiindu-mi complet străină (orgoliul scriitorului e mai precoce decât talentul), am trimis poemul la Gazeta literară. Poemul nu l-am mai descoperit în mapă. Să fi trimis originalul? Într-o agendă mi-am notat titlul și faptul de a-1 fi expediat. Era 1954, când se împlineau 170 de ani de la răscoală. Mă gândisem, se vede, și la asta! Poemul n-a apărut, firește. Dar mi-a răspuns E. Jebeleanu, care conducea secția de poezie a noii publicații, îmi spunea în scrisoare că ar fi bine, fără să renunț la a scrie, să citesc mai multă poezie și să-mi văd de școală. Am fost destul de surprins, în mândria mea de fost condeier, să aflu că știa că sunt încă elev. Supărarea nu mi-a trecut prea ușor. Citindu-i, la rândul meu, poemul Bălcescu, îi făceam foarte serioase observații. Asta, probabil, ca să-1 învăț minte și să nu se mai dea grozav în fața unui… elev. În aceeași agendă, mi-am notat intenția de a „aborda genul romanelor de aventuri” (ia te uite ce limbaj aveam!), din „marea admirație (pe care o purtam) maeștrilor genului”: Jules Verne, Mark Twain, Stevenson. Cum am mai spus, de abordat genul, l-am abordat, dar, din fericire, „operele” s-au pierdut.
Prin 1954, m-am rugat de strămătușa mea să-mi dea bani (la ea, cea mai săracă din neam, îmi era speranța) pentru un caiet în care să-mi transcriu pe curat poeziile. Poeziile erau destule, după părerea mea, ca să umple un caiet. Strămătușa mea nu s-a lăsat rugată de două ori. Și a făcut mai mult decât i-am cerut. S-a dus la un legător de cărți și i-a comandat un caiet cu coperți de carton. Am caietul în fața mea după mulți ani în care-l credeam rătăcit definitiv. Paginile sunt numerotate până la ultima. Însă doar un sfert sunt scrise: 43 de poezii. Cu cerneală albastră, caligrafic. Dacă publicatul nu-mi era la îndemână, mai cu seamă după eșecul de la Gazeta literară, posterității, în schimb, trebuia să-i arăt tot respectul.
Recitesc poeziile și mă distrez de minune. Ce păcat că nu vă pot face să vă distrați la fel! Sunt dovada peremptorie a lipsei de talent poetic.
Sunt atât de slabe, încât prin piele li se văd oasele: Alecsandri, Eminescu, Coșbuc, Topîrceanu. La pagina 46, surpriză: poemul Horia, pe care-1 credeam pierdut. Cu un motto dintr-o poezie populară despre marele răsculat care nu i-a lăsat pe domni să se desculțe. Are 238 de versuri (notate pe margine, ca în edițiile critice, din cinci în cinci rânduri; știu și de unde îmi venise ideea: din ediția Pogoneanu a poeziilor lui Alecsandri). Pare să aibă și cap, și coadă. Mărturisesc a nu-l fi recitit decât pe sărite. O notă de subsol se referă la tentativa de a-1 publica. Poemul trimis Gazetei literare era într-o versiune amendată, „având în vedere felul de «marfă» care convine acestei publicații”. Hai că aveam umor! De pildă, versul „în țări robite din Apus” era conceput să fie pe placul cenzurii. În varianta de acasă, „cei care nu aveau mâncare” nu sunt situați politic la fel de lămurit, fiind vorba de cei care „nu sunt ca alții mai presus”. Se vede că micile mele compromisuri nu l-au convins pe Eugen Jebeleanu să aniverseze cum se cuvenea răscoala lui Horia.
Fragment (XXV) din volumul:
Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,
Editura Paralela 45
