Mi-am reamintit de cartea lui Flammarion şi de cerul văzut în copilărie prin frunzișul grădinii citind cartea lui Asimov Civilizații extraterestre. E o scriere de popularizare, singura categorie la care, de altfel, am acces, când e vorba de astronomie, în general de ştiinţă. Ora săptămânală de astronomie din cursul superior de liceu nu m-a învățat decât noțiunile elementare. Mi-au căzut în mână, de-a lungul anilor, numeroase asemenea lucrări, care par cu siguranță specialiștilor naive, dar cărora le datorez toate cunoștințele mele de fizică, de chimie sau de biologie (câte sunt). Nu împărtășesc părerea celor care le disprețuiesc. Ele sunt foarte folositoare şi reprezintă ceva mai mult decât un mod agreabil de a-ți petrece timpul. Iată chiar cartea lui Asimov: ea ordonează, cu mare claritate, datele esențiale legate de ipoteza existenţei unor ființe inteligente în Univers şi încearcă să le selecteze pe acelea care oferă oarecare garanție științifică. Sunt înlăturate fanteziile şi exagerările (din optimism sau din pesimism). Puținul rămas ne ajută să înțelegem mai bine pe ce ne putem baza în dorința noastră de a avea certitudinea că nu suntem singurii care gândim în întregul ocean stelar. Cei care i-ar pretinde la sfârşit lui Asimov un răspuns categoric vor fi dezamăgiți.
Întrebările fără răspuns ne îmbogățesc uneori la fel de mult ca şi cele la care am obținut un răspuns.
Şi, în definitiv, fiind vorba, în cartea lui Asimov, tocmai de ființele inteligente, nu sunt ele şi singurele capabile să-şi pună întrebări fără răspuns?
Animalele sau plantele îşi au, aşa zicând, întrebările lor, adresate mediului, şi la care primesc totdeauna un răspuns, în funcție de care acționează. Animalele adulmecă prada, unele flori se închid noaptea. Martin Rees analizează cele șase numere fundamentale care au făcut posibilă viața şi în cazul cărora coincidența întâlnirii depășește ca grad de improbabilitate numărul atomilor din Univers. Întrebarea fără răspuns este însă specific umană. Şi ea nu ține mai puțin de ştiinţă, chiar dacă știința ne lasă adesea sur notre soif. Andre Malraux a scris câteva zeci de pagini extraordinare despre ceea ce el considera a fi supranatural. În Civilizații extraterestre, Asimov nu se ocupă de supranatural, ci numai de suprauman. „A fi suprauman (spune el) este perfect admisibil şi se întâmplă des. Calul este suprauman ca viteză, elefantul ca forţă, broasca țestoasă ca longevitate, cămila ca rezistență, delfinul ca înotător. Este deci uşor de conceput o entitate non-umană cu o inteligență supraumană. A depăși legile naturii, a fi supranatural este însă inadmisibil în Universul privit de ştiinţă…” Desigur. Şi, dacă știința ne-ar oferi răspunsuri la toate întrebările noastre, n-ar mai fi nimic de adăugat. Dar știința e limitată de stadiul cunoașterii la un moment dat. Întrebările fără răspuns sunt umane, deși nu angajează totdeauna știința. Supranaturalul nu intră în conflict cu știința decât atunci când, negăsind explicații raționale, ne hazardăm să căutăm altele, diferite, incompatibile cu legile naturii. Sunt însă împrejurări în viața fiecăruia dintre noi pe care nicio lege naturală cunoscută nu le explică. Fiind ele inexplicabile, nu înseamnă că sunt absurde. Cândva, explicația ar putea să ne stea la îndemână. Deocamdată nu avem altceva mai bun de făcut decât să le privim cu aceeaşi neliniștită încordare cu care priveam cerul misterios al copilăriei.
Fragment (XVIII) din volumul:
Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,
Editura Paralela 45
