NU POT SĂ BAG MÂNA ÎN FOC că Insula misterioasă a fost primul roman de Jules Verne pe care l-am citit. Dar el mi s-a părut cel mai captivant şi mi-a deschis nu doar gustul de a-l citi până la capăt pe autorul francez (ceea ce am şi făcut, împrumutând carte după carte de la Biblioteca publică din Râmnic), dar şi acela de a scrie eu însumi. După prima poezie, patriotică, de care am pomenit, şi lăsând, nu știu de ce, să treacă doi sau trei ani, primele lucruri scrise de urma cărora am dat sunt romanele de aventură, în spirit julesvernian, din revistaFamilia(aceea olografă al cărei redactor-șef eram, nu aceea, mai bine cunoscută, de la Oradea). Aveam însă absolută trebuință de un atlas.
În 1953, acesta costa colosala sumă de 40 de lei. Trăiam, bunicii mei, noi, copiii, sora bunicii mele şi o prietenă săracă pe care o găzduia,tanti Lila, din 400 de lei, pensia bunicului. O zecime din pensie pentru un atlas era ceva de neînchipuit. Dar cum să fi relatat eu aventuri pe oceanele planetei fără un atlas? Şi cum să știu dinainte distanţele (în mileşileghe,ce minunăție!) între continente? Ori insulele, care mă fascinau mai mult decât deșertul, jungla sau polii? După îndelungate şi fierbinți rugăminți, atlasul a fost cumpărat. ÎI am şi astăzi. Poartă semnele tuturor romanelor mele de aventuri: e mâzgălit în întregime. Din Jules Verne şi din atlas au rezultat sutele (da, sute!) de pagini publicate în foiletonulFamiliei.
Dar să povestesc cum a fost cu această revistă. În fiecare sâmbătă seara, la lumina lămpilor cu petrol, căci centrala electrică a oraşului cădea mereu în pană, în absența televiziunii, necunoscută încă la noi, cu un radio Telefunken pe care hârâia doar „Vocea Americii”
(îl revăd pe bunicul, în pijama, cu scurta pe deasupra şi în papuci tărcați cu clape şi catarame, cu capul vârât aproape complet în difuzorul aparatului)
, ce am fi putut face mai bine decât să citim împreună? Nu o carte, ci o revistă, pe care o scriam aproape în întregime. Nemaipomenitele isprăvi ale unor eroi care nu se deosebesc de ai lui Jules Verne decât prin nume umpleau, rostite cu vocea mea de puber, liniștea camerei, în semiobscuritatea căreia îi am şi acum în faţa ochilor pe bunicul, pe bunica, pe sora ei şi pe fratele meu mai mic (care se ținea să nu doarmă, pătruns de importanța evenimentului). Evocând toate acestea, îmi amintesc deodată frumoasele versuri ale lui Baudelaire dinLe Voyage: „Pour l’enfant amoureux des cartes et d’estampes/ L’univers est egal â son vaste appetit./ Ah, que le monde est grand à la clarté des lampes!/ Aux yeux du souvenir que le monde est petit!”
Fragment (XX) din volumul:
Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,
Editura Paralela 45
