PRIMA MEA AMINTIRE este legată de o fotografie și de un cuvânt. Nu vreau să caut cu tot dinadinsul un sens în asta. Mai ales că, dacă am avut în general o bună relație cu cuvintele, am avut una mult mai proastă cu imaginile. Cred însă că merită să vă povestesc.
E o fotografie de pe când aveam doi ani, în iarna lui 1941-1942. Pe exemplarul mărit și înrămat care se află la mama, purtat cu ea din casă în casă de câte ori s-a mutat, și agățat acum pe peretele sufrageriei, scrie: „Nicolae la 2 ani”. În fotografie, sunt îmbrăcat într-un palton lung de blană de culoare albă, cu o căciuliță din același material. Privesc serios spre aparatul fotografic, pătruns de importanța momentului.
Înainte de a relata care este cuvântul și ce raport are el cu fotografia, aș vrea să mai spun că, nu demult, am regăsit un exemplar al fotografiei (credeam că nu există decât acela de la mama și încă unul, în format mic, aflat în posesia mea) într-o împrejurare neașteptată și care m-a emoționat. Cu vreo câțiva ani în urmă, vorbindu-mi despre o Fundație „Octavian Goga” pe care dorea s-o pună pe roate, Ilinca Tomoroveanu și-a adus aminte că are o fotografie de-a mea, copil. Știam că părinții mei o cunoscuseră pe sora poetului, care a fost bunica Ilincăi, și pe soțul ei, Constantin Bucșan, care era rudă cu tata. Nu uitasem că am vizitat-o o dată pe bătrâna doamnă, împreună cu tata, la Rășinari, dar asta a fost mult mai târziu, în studenția mea. Însă Ilinca o ținea una și bună că în fotografie sunt copil. În 1998, mergând la Rășinari cu Ilinca și cu Traian Stănescu, soțul ei, am văzut cele două camere literalmente tapetate cu fotografiile poetului în mijlocul unor personalități. Mi-am dat seama că familia le păstrase cu sfințenie. Dintr-un album, Ilinca a scos fotografia: era aceea, de la doi ani, care îmi sare în ochi de câte ori mă duc la mama. Pe spate, tata semnase dedicația, cu scrisul lui inconfundabil (făcea literele ca de tipar): „Petru, Sabina și Nicolae”. Nicolae fiind eu, Petru și Sabina sunt părinții mei. Așadar am fost în trei acolo. Fratele meu, născut în mai 1942, lipsește. Vizita avusese loc înainte. O dovadă în plus că fotografia de la mama este datată corect. Și, cum o haină, fie ea și de blană, nu se poartă, când ești copil, foarte multă vreme, presupun că amintirea cuvântului legat de fotografia cu pricina e de la doi ori mai degrabă de la trei ani. În amintire sunt îmbrăcat în paltonul alb de blană.
Unul dintre frații mamei, care era inginer de drumuri și conducea lucrările de asfaltare a șoselei de pe Valea Oltului, a venit într-o zi la Sibiu. Le-a propus părinților mei să mă ia într-o plimbare cu mașina până la Râmnicu-Vâlcea, unde locuiau bunicii mei dinspre mamă. Tratativele au durat, probabil, câteva ore bune, cam câte ne-ar fi trebuit să ne ducem și să ne întoarcem, mama cedând greu; fapt e că, din câte mi s-au povestit mai târziu, am plecat abia pe seară. Fiind iarnă, se întuneca și foarte repede. De aici înainte intră în rol memoria mea. Deși, cu siguranță nu făceam prima oară drumul, care este acela miraculos al copilăriei mele, este primul de care îmi amintesc. Văd perfect interiorul mașinii, întunecat, în afara câtorva beculețe roșii de la bord care sclipeau neîncetat, văd geamurile opace, străbătute de rare fulgerări luminoase. Atmosfera trebuie să mi se fi părut foarte misterioasă. Ședeam în spatele șoferului. Țin bine minte amănuntul. Nu păstrez nici o imagine a șoselei, luminată de faruri. Eram scufundat în canapeaua de piele. Făceam efortul de a mă sălta, ca să privesc în față, dar de fiecare dată cădeam în nas. M-am și lovit de speteaza scaunului șoferului, probabil după o frânare bruscă. Amintirea durerii a rămas vie. Dacă, de văzut, nu vedeam nimic de afară, de auzit, auzeam zgomote felurite, între care lungi fluierături. Bănuiesc că, intrigat de acestea din urmă, l-am întrebat pe unchiul meu ce e cu ele. „Sticleții”, mi-a răspuns el. Știam că sticletele e o pasăre (îmi arătase tata unul), dar nu și că așa li se zice polițiștilor de la circulație. Fapt e că mi-am imaginat imediat păsările care zburau alături de automobil, scoțând fluierături ciudate și apropiindu-și ciocurile de geamuri. Mi s-a făcut brusc frică. Prima oară în viața mea când am trăit sentimentul cu pricina. O parte din mister s-a răspândit când am ajuns la Râmnic. Bunicii (preveniți nu știu pe ce cale) ne așteptau în ușa dormitorului lor: mi-au admirat paltonașul, obligându-mă la puțină paradă a modei, răsucindu-mă ca să fiu văzut și din profil, și de la spate. De vreme ce n-o știau, blana era cu siguranță recentă. Alt element util pentru datare. Le-am făcut pe plac, deși ardeam să povestesc cum s-au ținut după noi sticleții. „Ce îndrugi tu acolo? Nu e vorba de păsări, ci de polițiștii care fluieră automobilele”, mi-a explicat bunica, ea fiind omul cel mai lucid și mai ironic din neamul atât de sentimental al mamei. În clipa aceea, minunatele mele reprezentări cu stoluri de păsări agresive au lăsat locul altora, teribil de neliniștitoare, aproape grotești, cu polițiști care aveau ciocuri mari și ascuțite, din care scoteau sunetele acelea insistente pe care le auzisem tot drumul.
Oare de ce, scriind acestea, îmi vine în minte (și îl caut în carte) finalul unei povești culese de J.-C. Carrière în Cercul mincinoșilor? „Dacă a găsit ori nu comoara lângă sobă sau dacă a scotocit degeaba, asta rămâne în grija cititorului. Este ceva legat de clipa trecătoare, de licăririle din ochii celor care ascultă și de duhurile nevăzute din preajmă.”
Fragment din volumul lui Nicolae Manolescu,
„Viață și cărți. Amintirile unui cititor de cursă lungă”,
Editura Paralela 45, Pitești, 2009
