VIAȚĂ ȘI CĂRȚI (23)

în Amintiri esentiale Autor:

AM PĂSTRAT DESTUL de puține pagini din romanele pe care le-am scris sub influența lui Jules Verne. Colecția Familiei am pierdut-o în mare parte. Unele dintre romane au apărut în foiletonul ei. Să le fi scris direct acolo? Asta ar explica absența. Am dat, în schimb, în mapele mele, peste alte reviste care au luat locul Familiei. Cărui fapt i se datorează schimbarea de titlu, de format ori de periodicitate, nu mai știu. Mă plictiseam? Îmi găseam noi modele de urmat? Probabil că despre unele din aceste reviste n-aș mai fi avut idee astăzi, dacă n-aș fi făcut eu însumi, în De vorbă cu cititorii noștri, preambulul revistei bilunare Făt Frumos din ianuarie 1956, un scurt istoric al celor care o precedaseră.

Cel dintâi care se minunează de toate acestea sunt eu însumi. Mai întâi, în ianuarie 1956, eram deja la Sibiu, după ieșirea din închisoare a părinților mei. Serile de sâmbătă de la Râmnic încetaseră. Atunci de ce scoteam revista? Și pentru cine? în al doilea rând, literatura (cum Dumnezeu să-i zic?) din Făt Frumos are cu totul alte surse decât aceea de inspirație julesverniană: predomină povestirile și romanele (doar începute) istorice, sadoveniene până la pastișă (unde era Walter Scott cu Ivanhoe al lui?), poezii în care își dau într-o veselie mâna Alecsandri, Coșbuc și Topîrceanu, unele note critice, ba chiar de istorie literară. Din preambulul cu pricina aflu (uitasem datele) că Familia a fost lansată sâmbătă, 5 ianuarie 1953, la Râmnic. Ea s-a transformat la 11 iulie, același an, în Poezia și, imediat, în Literatura română. Îmi vine să cred că încercam să mă debarasez de Lenin, cel care-mi sugerase primul titlu! Glumă, neglumă, asta face 36 de numere, adică de săptămâni. Din ultimele două publicații nu posed niciun exemplar. Or fi existat cu adevărat? Nici din Pagini literare (Topîrceanu, bată-l vina!), pe care am citit-o sporadic (bunele vremuri ale începuturilor se duseseră pe apa sâmbetelor) în cursul lui 1954, când eram încă la Râmnic. Am în schimb câteva numere din România pitorească (auzi titlu!), trei mai exact. Din Făt Frumos n-am decât pagina întâi, de titlu, cu preambulul de care m-am folosit. Să se fi oprit totul aici? Ce m-aș fi făcut fără istoricul cu pricina? Din memoria mea, toate acestea, cu excepția Familiei, se șterseseră.

Nostimada o constituie proza istorică pe care, pe la cincisprezece ani, o produceam mai abitir decât Sadoveanu și Sienkiewicz (din care citisem Pan Tadeusz și Prin foc și sabie, dar și Quo Vadis?, aflat pe un raft tăinuit al bibliotecii strămătușii mele).

Dacă o țineam tot așa, vă dați seama că-l egalam pe autorul Fraților jderi. În cantitate, firește. Despre valoarea prozei cu pricina, mă abțin, cu multă demnitate, de la orice apreciere. Dimitrie Cantemir era eroul unuia din aceste romane din care scrisesem mai multe capitole. Romanul se chema Izvorul temeiniciei, iar partea întâi (căci o luam biograficește), Minunile învățăturii, 1685-1709. Debutul e așa de sadovenian (dar când îl citisem pe Sadoveanu?), încât merită să-1 citez:

„De Sfinții Constantin și Elena, Vodă Cantemir cel bătrân, cinstind cum se cuvine ziua aceasta, a orânduit și celor mai mărunți o săptămână împlinită de răgaz. De bună seamă că bucuria a fost de partea feciorului Măriei Sale, Dumitrașcu, ce se văzu scăpat pe negândite de sub privegherea necruțătoare a dascălilor săi, dintre care învățatul Ieremia Cacavela mai cu sârg decât toți voia a deprinde odrasla domnească cu științele cele multe și a o iniția în tainele cunoașterii”.

Să mai continuu? Doar cât să spun că obsesia mea pentru Cantemir, neslujită de vocație literară proprie (noroc cu Sadoveanu!), m-a urmărit până la sfârșitul liceului (un an mai târziu) și, culmea, am transmis-o într-un fel și colegilor mei de clasă. Pe tabloul nostru de absolvire, sub fotografiile absolvenților clasei a X-a A de la Școala Medie de Băieți nr. 1 din Sibiu (fostul și viitorul Liceu „Gheorghe Lazăr”) și ale profesorilor lor stau scrise câteva cuvinte ale lui Cantemir, tocmai cele alese de mine drept motto pentru roman: „Sufletul odihnă nu poate avea, până nu găsește adevărul, care îl cearcă oricât de departe și oricât de cu trudă i-ar fi a-1 nimeri”. Un alt roman îl avea ca protagonist pe Ștefan cel Mare. Am regăsit un caiet în care fixam bibliografia, de la Ureche la Viața lui Ștefan cel Mare de Sadoveanu și de la Delavrancea la Povestea neamului meu de Florian Cristescu, interzisă pe atunci.

Într-un repertoar am notat câteva cuvinte al căror sens îl aflam, probabil, în acea împrejurare; erau, cele mai multe, arhaisme. Utile, desigur, pentru sadovenizările mele.

Fragment (XXIII) din volumul:

Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,

Editura Paralela 45

Nicolae Manolescu - critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor universitar, membru titular al Academiei Române. Ambasador al României la UNESCO și președintele Uniunii Scriitorilor din România (pentru al doilea mandat). Manolescu este considerat, în general, ca unul dintre cei mai importanți critici literari români din ultimele decenii. Una dintre cărțile sale fundamentale este Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008 într-o ediție definitivă. Este, de asemenea, directorul revistei România literară. În luna decembrie 2011, Senatul Universității din București l-a declarat Profesor emerit. Administrația prezidențială l-a decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român.

Ultimele articole publicate în Amintiri esentiale

Mergi la Început