Revistele pe care le-am tot scos m-au silit să fac şi critică literară. Proiectasem chiar un volum (lucram totul pe picior mare, ce mai!) intitulat Din condei,şi care urma să cuprindă zece capitole. Fiecare capitol avea tema sa. Prefața (există una, firește!) este foarte glumeață. Dacă mă gândesc bine, s-ar putea crede că-mi convenea genul critic şi ironic al postmodernilor de peste trei decenii.
Cu o ironie plină de familiaritate, le sugeram cititorilor (de după moartea mea!) să dea paginile de la dreapta la stânga şi nicidecum invers, adică să nu se grăbească a închide cartea, asigurându-i că nu vor găsi nimic scris de (țineți-vă bine!) Ov. S. Crohmălniceanu. Ce-mi cășunase pe viitorul meu profesor din anul al IV-lea de facultate (mai era ceva până atunci), nu mai știu. A doua victimă era Mihai Beniuc. Numele poetului nici măcar nu-l citam, „nu din lipsă de spațiu, ci din alte considerente”. Nu mă întrebați care. Mi se părea că e o probă de mare subtilitate a nu da cititorului totul mură-n gură. Alt capitol lua la refec (amintirea jignirii mă dezlănțuise) poemul Bălcescu de Jebeleanu. Îl cumpărasem nu din masochism, ci din sadism, dat fiind ce urma. Mă costase 5 lei.
Răsfoind volumașul încă de pe stradă, am fost atât de transportat de prostiile aflate în el (aşa credeam cu toată convingerea), încât a fost cât pe ce să mă calce un camion. Căzusem peste niște versuri șchioape rău. Doar aveam respectul prozodiei. Şi apoi nu înțelegeam de ce, „pentru a prezenta tabloul liniștit al anilor ’40-’43 (din secolul XIX, desigur, nota de azi), poetul folosește versuri de 6 silabe, iar pentru a reda izbucnirea revoluției din Europa, folosește un vers amplu, de 16 silabe”. Eram convins că se cădea să fi procedat pe dos. Un capitol se chema Dicționar de rimeşi reproducea din poeții vremii (din nou Jebeleanu şi Beniuc, dar şi Nicolae Tăutu, Nina Cassian etc.) rime pe care le găseam ridicole:a şi Republica, mămăligă şi ciuvică, mal şi hamali. Şi ca să nu credeți că junele avea spirit critic doar când se ocupa de literatura română contemporană, însemnările îl judecă foarte aspru pe autorul Mizerabililor de a fi ocolit prin întreaga istorie a copiilor străzii din Paris ca să-l introducă în scenă pe Gavroche. Încoronarea criticii mele de la treisprezece-paisprezece ani este o recenzie la Istoria lui Călinescu. Peste care dădusem întâmplător în biblioteca familiei Nicolescu, vecina noastră de apartament.
Cum nu voiau să mi-o dea „acasă” (adică în camera de alături), am citit-o stând pe un fotoliu confortabil între soba de teracotă şi dulapul cu cărţi. Am notat cu grijă ce nu mi-a plăcut: „spirit negativist”. Ah, ce devreme îmi însușeam expresiile din limba de lemn a comunismului! Inventarul malițios al judecăților „rele” ale lui Călinescu îmi dă măsura exactă a șocului pe care mi-a produs-o atunci Istoria, cartea, în fond, care îmi va marca ulterior începutul carierei mele de critic. Însemnările critice se sfârșesc cu reproducerea unor rondeluri de Macedonski. Este o evoluție în toate. Dar cum îmi consideram depășite visurile de a deveni poet, Macedonski din rondeluri mi-a plăcut (de ce l-aș fi copiat, dacă nu?), dar nu m-a influențat. N-avea ce să mai influențeze. Nu mai scriam poezie. Nici romane. Câte o nuvelă sau povestire, aşa, de fason, începuse să mă bântuie ideea criticii. Idee destul de ciudată la sfârșitul lui 1955 şi în primăvara lui 1956, când mă pregăteam să merg la facultate. La doar șaisprezece ani şi jumătate, e adevărat.
Fragment (XXVI) din volumul:
Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,
Editura Paralela 45
