Viata si Carti – Intamplarea cea mai bine pastrata

în Amintiri esentiale Autor:

ÎNTÂMPLAREA CEA MAI BINE PĂSTRATĂ ÎN MINTE așteaptă să fie povestită. Am scris-o mai demult și am și publicat-o într-o revistă, sub nu mai știu ce titlu, fiindcă acela pe care-l dădusem eu n-a plăcut cenzurii: Te cheamă Mitropolitul! Reluând istorisirea în Cărțile au suflet, după 1989, i-am pus titlul inițial. N-o voi relua încă o dată acum. Dar merită să repovestesc esențialul. Era vorba despre felul în care s-a trezit în mine sentimentul unei anume îngăduințe față de cei care ne păcălesc sau ne înşeală. Am moștenit de la tata o bună-credință absolută, m-am lăsat înșelat de multe ori, fără ca asta să mă facă bănuitor. La originea îngăduinței mele se află întâmplarea cu pricina.

Eram în clasa întâi primară. Locuiam, cum am mai spus, în curtea alăturată școlii. Întârziam, firește, mai în fiecare zi, ca totdeauna când n-ai decât câțiva pași de făcut. Auzeam de la noi din curte sunând clopoțelul, dincolo de calcanul clădirii Institutului Teologic, îi ascultam timbrul voios și o rupeam la fugă, ținând grijuliu ghiozdanul într-o mână (nu apucam să-l pun în spate), iar în cealaltă, învelită în hârtie, tartina cu marmeladă. Într-una din zile, când tocmai dădeam buzna pe poarta școlii, împingând-o cu umărul, căci mâinile îmi erau ocupate, am fost întâmpinat de doi colegi. „Ce bine că n-ai întârziat mai mult, mi-a spus unul dintre ei, că se supără.” „Cine să se supere?”, am întrebat eu sfeclit. „Cum cine? Mitropolitul, mă! Te așteaptă în grădină.” La asta chiar că mi-a pierit glasul. Mitropolitul își avea, ca și azi, reședința alături de Institut, în partea opusă casei noastre, iar grădina era despărțită de curtea școlii printr-un gard. îl zăream câteodată plimbându-se. Mi se părea groaznic de bătrân. E vorba de faimosul Nicolae Bălan. „N-auzi, mă? Te chemă Mitropolitul!”, a repetat colegul meu. Ce era să fac? Le-am lăsat ghiozdanul și tartina cu marmeladă și m-am dus. N-am întors capul nici măcar o dată ca să văd cu ce ochi mă urmăresc cei doi, deși după primii pași am simțit că s-ar putea să-mi joace o farsă. Mergeam din ce în ce mai nesigur și mă întrebam de ce m-o fi chemând Mitropolitul. Eram un elev bun, domnul Nicolae Olaru, învățătorul, mă aprecia, dar de aici și până la a-i vorbi de mine marelui Bălan era cale lungă. Și ce să-i fi spus? Dar oare învățătorul meu și Mitropolitul se cunoșteau?

Cu mintea vâjâind de întrebări, am ajuns în dreptul gardului de la grădină. Mitropolitul era chiar în dreptul unei portițe, blocată, după câte îmi amintesc, dar prin care ai fi putut trece în curtea Institutului. Am fost așa de surprins să-l văd acolo, încât am rămas mut. Și se mai și uita fix la mine. Nu știu cum am reușit să articulez întrebarea care urmează, ba chiar să-mi amintesc formula cuvenită de adresare: „M-ați chemat, Înalt Prea Sfințite?” Înalt Prea Sfințitul a părut că se trezește din meditație, a holbat ochii la mine și m-a întrebat, la rândul lui, oarecum amuzat: „Cine ți-a spus că te-am căutat, băiețaș?” Am bâiguit ceva despre colegii mei. Probabil intuind ce se întâmplă, Mitropolitul a zis: „E adevărat, te-am căutat, fiindcă vreau să-ți fac un dar”. Apoi, după o scurtă pauză, ca și cum ar fi vrut să verifice îndreptățirea darului: „Ești un copil ascultător și un elev silitor, nu e așa?” Cum să fi negat? Modestia nu e potrivită în orice situație. A băgat mâna în buzunarul rasei și a scos de acolo o bilă. Mi-a întins-o printre șipcile gardului. Am luat-o tremurând de emoție, am mulțumit și am plecat. Înalt Prea Sfințitul nu s-a mișcat din dreptul portiței, căci aș fi auzit scârțâitul nisipului. Dar n-am găsit în mine puterea de a întoarce capul.

Cum lecția începuse de mult, am așteptat pe culoar să sune de pauză. M-am așezat în ambrazura unei ferestre și am contemplat bila. Era mare, din sticlă, colorată. Auzisem eu ceva despre aceste bile, pe care le-ar fi trimis după război americanii, dar încă nu văzusem niciuna. Preocupat fiind, n-am auzit clopoțelul. M-am pomenit cu toată clasa în jurul meu. „Ei, ce-a vrut Mitropolitul de la tine?”, m-a întrebat cu voce tare unul din cei doi autori ai farsei, timp în care ceilalți țopăiau și urlau: „Păcăleală de 1 aprilie!” Eram de un calm perfect. Aveam și motive. I-am lăsat să-și isprăvească muniția de râs și le-am vârât bila sub ochi: „M-a căutat ca să-mi dea asta!” Au urmat câteva secunde de tăcere. Pe urmă m-au năpădit cu întrebările, au vrut să pipăie bila, s-o țină în palmă, s-o rostogolească pe dalele culoarului, s-o ridice în soare și să privească prin ea. Le-am satisfăcut cu noblețe toate dorințele. Apoi mi-am recuperat cadoul și am intrat în clasă. Ghiozdanul îmi fusese așezat pe bancă și nu aruncat pe jos, cum se întâmplă de obicei Până și tartina era intactă. Simțeam obscur în jurul meu începutul unui respect colectiv. Din acea zi de 1 aprilie am devenit un personaj important în clasă, ba chiar și în școală. Poate pentru că bila era cu adevărat extraordinară și lua ochii, sau poate pentru felul în care hazardul întorsese păcăleala în avantajul meu. Mâna protectoare a Mitropolitului îmi stătea deasupra creștetului.

 Fragment din volumul Nicolae Manolescu, Viață și cărți, Ed. Paralela 45, Pitești

Nicolae Manolescu - critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor universitar, membru titular al Academiei Române. Ambasador al României la UNESCO și președintele Uniunii Scriitorilor din România (pentru al doilea mandat). Manolescu este considerat, în general, ca unul dintre cei mai importanți critici literari români din ultimele decenii. Una dintre cărțile sale fundamentale este Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008 într-o ediție definitivă. Este, de asemenea, directorul revistei România literară. În luna decembrie 2011, Senatul Universității din București l-a declarat Profesor emerit. Administrația prezidențială l-a decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român.

Ultimele articole publicate în Amintiri esentiale

Mergi la Început