VIAȚĂ ȘI CĂRȚI : Jules Verne

în Amintiri esentiale Autor:

La treisprezece-paisprezece ani eram, desigur, mult mai sensibil la aventurile personajelor. Dar faptul de a fi citit romanul de câteva ori (cu puține am mai procedat așa) îmi dovedește că eram atras și de altceva decât de aceste aventuri, care-mi deveniseră perfect cunoscute, în cele mai mici amănunte. Recitind romanul de curând, am fost surprins de câte îmi rămăseseră în minte. Lectura repetată era, cumva, și rodul dorinței mele de a imita romanul. Tot așa cum medievalii își trăgeau imaginația (și imaginile) din Biblie,iar renascentiștii din operele Antichității, eu mi le trăgeam din Jules Verne. Există în Insula,ca de altfel și în alte cărți ale francezului, trimiteri la personaje și întâmplări din alte romane, cum ar fi Copiii căpitanului Grant sau 20.000 de leghe sub mări.Așa am ajuns să le citesc și pe acestea. Dar referințele mi-au atras atenția și asupra felului în care lumea unui scriitor ia naștere din apele imaginației sale întocmai ca o insulă din erupția vulcanului submarin, își construiește vecinătățile și legăturile și își poartă eroii pe mai multe meleaguri decât cele oferite de un singur roman. Cum de Balzac nu cred că auzisem, Jules Verne a reprezentat pentru mine cel dintâi scriitor care a visat ocomedie umanăcompletă. Și încă un amănunt: hazardul a făcut să citesc Insula înainte de Robinson Crusoe și, pe acesta, pornind chiar de la o referință din romanul lui Jules Verne; tot așa am citit Contele de Monte-Cristo după Mathias Sandorf;iată de ce, până astăzi, istoria romanului european prezintă pentru mine câteva distorsiuni de cronologie imposibil de corectat.

îmi convenea de minune și filosofia optimistă a lui Jules Verne, atât de încrezător în om, în progres, ca și interesul lui pentru știința care face din personajele sale pionieri și eroi civilizatori. Eu sunt o fire pozitivă.

La zece ani, ca și la șaptezeci, găsesc același reconfort moral în tăria naufragiaților de a nu se da bătuți și de a lua lumea de la capăt, fără văicăreli și disperări, cu energie și imaginație. Aparțin, se vede, mai degrabă secolului XIX decât celui în care mi-am trăit cea mai mare parte din viață. N-am nicio înțelegere pentru neputincioși, abulici, inadaptați. îmi plăcea la Jules Verne și spiritul practic al personajelor. Eu nu mă descurc defel în partea practică, așa că Cyrus Smith și ceilalți mă lăsau mut de admirație când știau să aprindă focul fără chibrituri, doar cu geamul ceasului transformat în lentilă solară, când tăiau copaci și construiau case, după ce-și făcuseră din mai nimic uneltele necesare. Doar armele și praful de pușcă le „împrumută” de la niște pirați. De unde se vede că, dacă lumea noastră ar fi luată de la capăt, omul ar inventa mai ales părțile ei bune. Mesajul pozitiv mi s-a părut totdeauna esențial în cărțile pentru tineri. Formarea noastră e mai bine slujită de o literatură care lasă un loc mai mare pentru încredere sau speranță decât pentru suspiciune și deznădejde. Aveam, s-ar părea, în adolescență, nevoie de acest umanism un pic naiv, ca acela pe care s-a clădit societatea burgheză, de valorile lui sigure, bazate pe bunătatea omului, pe respect și pe toleranță (grupul de naufragiați se compune dintr-un negru, fost pirat pocăit, un jurnalist, un inginer, un urangutan umanizat, un câine, un muncitor și un tânăr doritor să învețe), ca să pot face eu însumi față unui început de lume pe cât de rea, pe atât de ipocrită. în definitiv, în timp ce-mi aresta părinții și mă condamna la un handicap social (dosarul meu de cadre), comunismul avea pretenția de a mă forma în spiritul acelorași valori ca și ale lui Jules Verne. Aici era mișelia supremă. Și ea provoca destulă confuzie în mintea mea. Comunismul îmi arăta simultan două fețe: una schimonosită de neîncredere și de ură (ura de clasă), alta zâmbitoare, luminoasă, progresistă. Cărțile pe care mi le îngăduia (ale lui Jules Verne, printre ele) nu se potriveau cu lumea în care comunismul mă silea să trăiesc. O educație prin excelență pozitivă și onestă acoperea realități aproape scabroase. A fost nevoie să trăiesc până la cincizeci de ani în regimul comunist ca să înțeleg că avem de-a face cu oinversiune malignă.Expresia am găsit-o în Michel Tournier, pe la începutul anilor ’90 din secolul trecut, pe când scriam săptămânal o tabletă politică în România literară.Doar atunci mi-am dat seama că, sub toate aspectele, comunismul reprezintă o inversare malignă a capitalismului. Nu există nimic în unul care să nu fi existat și în celălalt: doar că semnul e schimbat. Frați gemeni univitelini, capitalismul și comunismul nu se nasc deodată, dar cele două concepții și orânduiri germinează în același timp. Amândouă se află într-o unică celulă originară. Mai grăbit, capitalismul se dezvoltă primul. Comunismul își așteaptă ceasul. Se hrănește din aceleași substanțe, respiră același aer, visează același vis. Și, la un moment dat, fratele adormit și care părea a se fi lăsat devorat de fratele mai mare, se trezește și își ia revanșa, devorându-și, la rândul său, geamănul. Fenomenul social seamănă perfect cu acela biologic.

Pe vremea când Insula misterioasă îmi ocupa mintea tânără, nu știam nimic din toate acestea. Dar simțeam că ceva nu este în regulă cu similitudinea dintre valorile lui Jules Verne și cele ale societății comuniste incipiente: această societate nu era, cum se pretindea, nici bună, nici tolerantă, nici generoasă. Nu găseam niciun răspuns problemei mele de conștiință. Confuzia din capul meu refuza să se risipească.

 

Fragment (XXII) din volumul:

Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,

Editura Paralela 45

Nicolae Manolescu - critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor universitar, membru titular al Academiei Române. Ambasador al României la UNESCO și președintele Uniunii Scriitorilor din România (pentru al doilea mandat). Manolescu este considerat, în general, ca unul dintre cei mai importanți critici literari români din ultimele decenii. Una dintre cărțile sale fundamentale este Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008 într-o ediție definitivă. Este, de asemenea, directorul revistei România literară. În luna decembrie 2011, Senatul Universității din București l-a declarat Profesor emerit. Administrația prezidențială l-a decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român.

Ultimele articole publicate în Amintiri esentiale

Mergi la Început