Andersen, în schimb, a rămas cel mai mare până în ziua de azi. Închipuiți-vă că am citit Soldatul de plumb laolaltă cu Ape de primăvară a lui Turgheniev (vreau doar să adaug acum că Turgheniev şi Jules Verne erau nedespărțiți şi de ghiozdanul liceanului Anton Holban, după cum își amintește colegul lui, Aurel Stino), ca pe o poveste de dragoste. Nu mai eram în prima copilărie. Dădusem de gustul unor povești întru câtva diferite. Ghinionul de care era urmărit bietul soldat îndrăgostit până peste urechi de dansatoarea de hârtie mi se părea intolerabil. Eram stresat (cuvântul nu se inventase) de neputința lui de a scăpa de primejdii, de felul cum era aruncat de colo-colo de mâini nevăzute. Cineva îl pune pe fereastră. Cine, nu știm. Fereastra se deschide brusc (de ce?) şi soldatul se trezește pe caldarâm, înfipt strașnic cu chivără între două pietre. Niște copii, care trec pe acolo, îl scot şi se amuză să-i dea drumul pe canal într-o barcă de hârtie. Să fie drăcușorul cu arc din tabacheră la originea tuturor relelor care i se întâmplă? Fapt e că, scăpat de șobolan, nimerește în burta unui pește.
Biblia n-o citisem, așa că relația cu Iona era exclusă. Ca şi aceea cu balada lui Schiller despre norocul colosal al regelui Midas („Oh, ohne Grenzen ist dein Glück!”). Soldatul ajunge, ca şi inelul regelui, pe masa din bucătărie a casei de unde fusese smuls de soartă.
Dar asta nu înseamnă că totul se termină cu bine pentru soldat. Un băiețel rău la suflet (nu-1 simțeam, cum nu-i simțeam nici pe cei doi copii de pe stradă, ca făcând parte din generația mea, ba chiar îl uram) ia soldatul şi-l azvârle în soba aprinsă. De ce? Nimeni n-are un răspuns la această întrebare. Nici Andersen cel crud, cum îl voi boteza eu însumi peste câteva decenii. Dar eu eram convins că soldatul fusese pedepsit pentru dragostea lui. Oare nu de dragul dansatoarei de hârtie a rămas el pe dinafara cutiei-cazarmă în care înnoptau tovarășii săi? Pe dansatoare, o nesimțitoare, n-o puteam suferi. Cât despre drăcușorul cu arc, despre el n-aveam o părere formată. Nu-i descoperisem încă rolul nefast (din gelozie) în moartea soldatului. Celălalt soldat, din Scăpărătoarea (așa au tradus Al. Philippide şi Cassian-Mătăsaru titlul), nu m-a interesat la fel de mult ca acela fără un picior de care am vorbit. Prin nu știu ce bizar joc al memoriei, de el mi-am reamintit totuși, peste ani, când a trebuit să mă conformez dorinței fiului meu care nu voia să doarmă fără a auzi o poveste (şi eu făcusem la fel şi, firește, mama adormea înaintea mea, povestind, iar eu o trăgeam de mânecă şi râdeam de cum încurca, prin somn, firul poveștii). Scăpărătoarea i-am spus-o fiului meu, nu Soldatul de plumb. I-am spus-o de atâtea ori (îi plăcuse la nebunie, nu mai voia să audă alta), încât o știu şi astăzi în toate detaliile. Recitind-o nu demult, am constatat un lucru la care nu mă gândisem: tot repovestind-o am modificat-o mai ales în detalii. Mica Sirenă rămâne însă basmul cel mai strălucitor din întreaga mea copilărie, pe care l-am recitit apoi de zeci de ori, cu ochii plini de lacrimi de fiecare dată. Dacă există un personaj pe care să-1 fi detestat fără ezitare, acesta a fost Prințul. Mi se părea inadmisibil (şi nu eram un romantic, iar experiența dragostei n-o aveam la vârsta aceea) ca el să calce în picioare cu atâta nepăsare sentimentele Micii Sirene şi sacrificiile ei. Felul în care Mica Sirenă aruncă în apă cuțitul cu care trebuia să-l ucidă pe Prinț ca să-şi regăsească trupul şi sufletul quasinemuritor mi s-a părut gestul cel mai sublim din toate. Îmi doream o iubită care să renunțe la viața veșnică de dragul meu. Când, peste ani, am citit Luceafărul, am revăzut-o pe Mica Sirenă, l-am revăzut pe Prinț (el e Cătălina!) şi mi-am zis că, fie şi oprit de Dumnezeu, Hyperion n-a avut forța Micii Sirene de a striga: mai bine mor decât să îndur o veșnicie fără ea.
Fragment (XVI) din volumul:
Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,
Editura Paralela 45
