Să nu uit concurența pe care o făcea cititului joaca. Nu școala. Joaca. Școala o sacrificam fără părere de rău, deși nu mi-am ascuns niciodată manualele printre buruieni ca micul erou al lui Joyce din Oameni din Dublin. Eram perspicace și iute la învățătură. Recuperam fulgerător întârzierile, la orice materie, și cu atât mai mult la română. Cu joaca, da, era o problemă. Adoram să mă joc. De dimineață până seara, dacă s-ar fi putut. Somnul obligatoriu de după-masă a fost totdeauna insuportabil. Silit să stau o oră în pat, fără să citesc și fără să mă joc, de dormit nici vorbă, sufeream îngrozitor. Auzeam de afară țipetele copiilor care n-aveau bunici burghezi ca al meu (lucrul se întâmpla în anii de la Râmnic, căci, la Sibiu, părinții mei erau prea ocupați ei înșiși cu școala, fiind amândoi profesori, ca să mai poată vedea dacă îmi făceam ori nu somnul de după-masă). Îmi venea să sar pe geam. Și de-a ce nu ne jucam! Băteam mingea, de cârpă, de cauciuc (vulcanizată periodic până devenea un glob pământesc acoperit de petice de diferite culori care semănau cu oceanele și continentele), ne jucam de-a hoții și jandarmii (cuvântul al doilea l-a înlocuit pe altul, vardiștii, dar n-a cedat niciodată în fața milițienilor, cel puțin cât am fost eu copil), de-a v-ați ascunselea, colindam cartierul, ne urcam în copaci (marea escaladare a nucului de la Râmnic o s-o povestesc îndată), ne piteam în podul casei plin de praf și pânze de păianjen, dar și de numeroase obiecte a căror întrebuințare n-o cunoșteam (furci de lemn, mașinării cu roți și rotițe, clanțe de alamă, cufere zimțuite, unde veți fi fiind cu toatele?), ca să nu vorbesc de cum priveam prin ferestrele mansardate acoperișurile caselor, așa cum, probabil, privești prin hublourile vaporului oceanul.
Boala era singura în stare să mă determine să renunț la joacă. Bucuria îmi era înjumătățită, dar cu atât mai excitantă. Tras în două părți, trăiam lectura ca pe o sfâșiere. Era, recunosc, un oarecare masochism în asta. Cu atât mai palpitante deveneau romanele de aventuri care-mi ocupau mintea în perioadele de boală. În claustrarea la care boala și lectura mă sileau, amintirea spațiului nețărmurit al jocurilor era permanent prezentă. Dezechilibrul nu putea fi, la vârsta aceea, îndreptat, fiindcă, dacă joaca mă urmărea în orele de lectură, cărțile nu treceau, ele, pragul casei, nu le luam cu mine la joacă. Le uitam instantaneu când mă făceam bine. Abia mai târziu, prin ultima clasă de liceu (când n-aveam totuși decât 15 sau 16 ani), am început să port cu mine, în spațiul exterior al jocului, aventurii, întâlnirilor, flirturilor, ceva din spațiul închis și intim al lecturii. Dar asta ține de o vârstă la care nu mă mai jucam cu adevărat. O vârstă la care, în schimb, începeam să citesc cu adevărat.
Fragment (VI) din volumul, Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,
Editura Paralela 45, Pitești, 2009
