La frişcă!

în Ancore contemporane Autor:

…Încă un fragment din copilăria (mea) glorioasă. Scris ca și cum ar fi fost decupat cu grijă din foaia velină, casantă, a unei zile ca toate celelalte, scăldată în pura bucurie de a fi. Alt episod din lumea alcătuită din cuvinte al căror sens nu-l înțelegeam deplin. Unul dintre ele era „alimente”. Avea o sonoritate ambiguă dar plăcută datorită vocalelor repetate. Cuvântul „alimente” era utilizat în împrejurări în care mai apăreau și altele aparținând aceleiași misterioase familii lexicale: lipsă, cartelă, coadă… Alimentele erau „lipsă”, ca să le obții trebuia să ai „cartelă” și să stai la „coadă”… E coadă la Stăneață, striga triumfătoare maia de la Onești. Îmi imaginam o vulpe roșcată cu coada făcută covrig, asaltată de curioșii care cu noaptea în cap (și cu un scăunel pliant în sacoșă, ca tataia Nicolae) se îmbulzeau s-o întrezărească, fie și numai pentru câteva secunde!… La noi în sat, situația se repeta cu mici variațiuni. Îmi deveniseră familiare o serie de locuri pe care le frecventam cu regularitate și care, în harta mea mentală se adânciseră ca atunci când încercuiești cu pixul un anumit loc, până-l transformi într-o mică depresiune… Grădinița, biserica, dispensarul, brutăria, căminul cultural…și alimentara! Tocmai fiindcă era legată de mâncare, de hrană, un subiect neinteresant pentru mine pe vremea aceea, Alimentara nu mă atrăgea. Mi se părea plictisitor fiindcă la ușa magazinului se formau cozi lungi la care trebuia să stai în picioare cu ceasurile, până ajungeai cu bărbia în dreptul ferestruicii prin care ți se întindea – fără să mai fi întrebat! –  produsul unic… Dacă stăteai la coadă devenea de la sine înțeles că-l doreai!… Imaginația mea umplea de multe ori golurile, neajunsurile, absența ingredientelor care făceau ca un produs să fie realmente ceea ce scria pe etichetă… Aveam cinci ani și nu mai auzisem până atunci de frișcă! În ceasurile petrecute „la rând” am avut timp să-mi imaginez de toate. Așadar, putea fi orice: o jucărie nouă, o călătorie îndepărtată, rochia cu volane din muselină albă (reținusem culoarea!) a vecinei care tocmai se măritase… sau chiar evenimentul „săvinămamasămăia” pe care-l asociasem cu descrierea produsului rar „de care nu te mai saturi niciodată”. Mi s-a spus, în cele din urmă, că deși „se mănâncă”, nu era „mâncare” obișnuită… Vă relatez marea mea descoperire într-un fragment din Cartea cuvintelor chivot

sursa foto: bucurestiivechisinoi.ro

*

               „Eram lăsată la Anica în grijă până când avea „să vină mama să mă ia”. „Săvinămamasămăia” era un fenomen cosmic, de proporţii inimaginabile, pe care-l aşteptam în fiecare zi cu aceeaşi înfrigurată disperare cu care aşteptau cosmonauţii să fie recuperaţi de nava-mămă şi deşertul african să vină ploaia… şi „copiii din Kenya să bea degetarul zilnic cu lapte”.

Mama folosea această ultimă imagine pentru a-şi exprima culmea disperării atunci când eu nu mâncam; disperare pe care nu o înţelegeam fiindcă nu-mi plăcea laptele şi pentru că nu vedeam ce-ar putea fi rău în Kenya. Aşadar, mai erau câteva ceasuri bune până când avea să se întâmple „săvinămamasămăia”. Citeam într-o carte cu poze despre o plantă care mă fascina. Mai ales rădăcina răsfirată şi tot sistemul acela fragil şi complex de ramificații prin care circula apa, pentru că semăna mult cu felul în care comunicam eu cu mama.

Sună telefonul. Anica face o grimasă de parcă ar fi aflat că vin americanii! Era ceva mai mult: primiseră frişcă la alimentară, unde tovarășa vânzătoare era al doilea om în sat, după primar; uneori şi prima, în funcţie de starea de foamete a populaţiei. Cum era posibil? Frişca ţinea de domeniul imaginarului şi, întrucâtva, al plăcerilor interzise din lumea capitalistă – „lumea de dincolo” cum era numită în casă şi pe care o confundam cu „lumea cealaltă” de unde cei din poveşti se întorceau când voiau; dar se pare că „de dincolo”, din occident, nu te mai întorceai cu una cu două… Frişca a introdus o schimbare neaşteptată în rutina acelei zile liniştite de sfârşit de toamnă. Anica a luat o plasă croşetată, o sticlă cu gât lung şi pe mine. Eu eram fericită din două motive. Cu gândul la frişcă şi pentru că ajungeam mai aproape de „săvinămamasămăia”, alimentara fiind la jumătatea drumului dintre Anica şi şcoala satului.

Când am ajuns în faţă la Alimentară, coada era deja formată. Nici chip s-o iei pe de o parte. Era ca un animal hotărât, îndârjit, la pândă, gata să rupă gratiile cu lacăt mare pe care numai ea, vânzătoarea, putea să le deschidă. Acolo am văzut atunci, pentru prima dată, ceva tare frumos. O fetiţă blondă îmbrăcată cu o rochie lungă, mov, cu dantelă, care se ţinea de mama ei: „unde te împingi, nu vezi că stau cu copilul la coadă?” Copilul rodea la un fir de păpădie, aşa ireală în culorile cenuşii şi zdrenţuite ale mulțimii. Oamenii vorbesc, schimbă impresii. Şezătoare.

Vine vânzătoarea. Ajunge la colţ. Își face loc cu coatele prin mulțimea compactă. Deschide magazinul. Se încuie înăuntru şi lasă doar un gemuleţ liber în faţă, prin care se umpleau şi se distribuiau sticlele celor norocoși. Coada se pune în mişcare. Animalul prinde viaţă în timp ce babele fără dinţi şi copiii mucoși salivează cu gândul la frişcă, din care fie că mâncaseră la marile praznice fie că doar auziseră ca prin vis că e „ceva dulce”… Se face târziu (nu citeam ceasul dar interpretam fără greș semnele soarelui pe cer, cum mă învățase Anica). Vine mama. Vine şi tata. Stăm cu toţii la coadă. Deja, frişca îşi pierde din însemnătate. Nu mai este ceva vital pentru mine, având în vedere că „avenitmamasămăia.” Dar nu m-ar fi supărat să fie şi cu puţină frişcă deasupra… Oare mai stăm mult? Nu ştiu cum a reuşit Anica să mă învârtă ca pe un şurubel prin mulțime şi să mă întindă victorioasă spre tejghea, cu sticla în mână. Gestionara o ia, o umple şi mi-o dă înapoi. Totul se petrece cu viteza luminii. Oricum, marfa nu se examinează, nu se comentează. Se mănâncă doar.

Stupoare: în loc de frişcă este un lichid, cam ca laptele în care mai pui ceva apă ca să sporească. Strig: tanti, asta nu e frişcă. „Lasă că e foarte bunăăă”. Aud. Dar nu înţeleg. Oare lumea nu vede că nu e frişcă? De ce merge liniştită acasă ca şi cum ar fi? Fetiţa cu rochie mov a plecat demult, printre primii. Ei ce i-o fi pus în sticlă?… „Sunt adventişti”, aud lumea vorbind. Atunci, se explică… A fost doar un pic de frişcă la suprafaţă pe care a primit-o fetiţa cu rochie mov, ca o zână. Trebuie să fi fost frişcă. Pentru că ea era ca o zână. Şi pentru că zânele nu beau zer.”

(fragment din Cartea cuvintelor chivot, ed. Eikon, 2015)

(Visited 42 times, 1 visits today)
 

Andreea Nanu - prozatoare - (n. 1981) a debutat cu romanul „Ziua cea mai albă” (ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas – UniCredit. Acestui prim volum din tetralogia AnoTimpurilor i-au urmat „Numele ei era Uitare” (ed. Eikon, 2014), „Insula Melc” ( Eikon, 2015 ) şi „Timpul splendorii”, recent lansat la librăria Cărtureşti Verona, în data de 19 mai a.c. După incursiunea în poetica interioarelor („Ziua cea mai albă” – Iarna), în poetica apei şi a aerului („Numele ei era Uitare” – primăvara), în poetica pământului şi a focului („Insula Melc” – vara), „Timpul splendorii”, anotimpul toamnei, explorează, continuând perspectiva bachelardiană, existenţa cuvintelor ca esenţe preţioase, corespondenţa dintre arhitectura muzicii şi a baletului, într-o călătorie interioară, ghidată de jocul memoriei şi nobleţea poveştii. În 2015, Andreea Nanu a lansat şi un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, „Cartea cuvintelor chivot”, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu. Autoarea a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

Ultimele articole publicate în Ancore contemporane

Mergi la Început