Fotografie de familie

în Ancore contemporane Autor:

„Cititorul va coborî în poveste apăsând cu grijă pe fiecare cuvânt, aşa cum păşea Anica pe treptele care duceau în pivniţă. După aceea va căuta să vadă dacă cuvintele sunt vii, aşa cum asculta Anica ouăle de cloşcă, ducându-le la ureche să afle dacă mai trăiesc puii înăuntru. Pe cele pe care le va auzi ciocănind le va pune la locul lor, în cuibul cărții, şi se va bucura de promisiunea vieţii.”

*

„Primită de la băieţi după înmormântarea mamei. E mama, tata şi eu. Mama a fost înmormântată în cimitirul bisericii din Bogdănești în ziua de 27 Decembrie 1988. Andrușcă E. Neculai din comuna Bogdănești, judeţul Bacău.”

            „Aşa scrie pe spatele fotografiei în care tataia Neculai stă între mama lui, bunica Mariţa, şi tatăl lui, Enache Andrușcă. E îmbrăcat cu un ilicel alb din piele de oaie, brodat frumos pe margini, un brâu, pantalonaşi de lână şi o pălărie pe cap, trasă mai spre ceafă. Cu o mână o ţine pe bunica Mariţa iar cealaltă se odihneşte pe umărul bunicului Enache, şi el la fel de nedumerit şi oarecum mândru în vestimentaţia de sărbătoare. Mariţa poartă o fotă strânsă pe mijloc cu betele tricolore pe care mi le înfăşuram în jurul capului atunci când jucam capra prin casă în timpul iernii, o ie din borangic, batic şi pantofi. Bunicul Enache e așezat pe o laviţă, în timp ce bunica Mariţa şi Neculai stau în picioare. Zâmbetele lor sunt abia schiţate iar Mariţa se încruntase, pesemne ca nu cumva vreun surâs să-i trădeze poza marţială. Fotograful voise, pentru ocazia unică a imortalizării, să dea impresia de evadare din viaţa de toate zilele punând în spatele personajelor o draperie închisă la culoare, spânzurată pe o sârmă întinsă între doi pruni. Draperia se strânge însă undeva pe mijloc, lăsând să se ghicească de o parte şi de alta, la capătul unei alei pietruite, o grădină vastă cu tufe înalte de flori, căpițe de fân uscat, un foișor împrejmuit un coceni ca o fortăreață și alte acareturi. Pesemne, ca şi firul istoriei pe care oamenii o vor savantă, călcată şi apretată ca pentru parada de gală a posterităţii, draperia butaforică a fotografului nu acoperea decât un crâmpei din instantaneul vieții care se desfăşura mult la stânga şi la dreapta, în sus şi în jos…

Fotografie de familie luată la Paști, în satul Bogdănești, în grădina familiei Andrușcă:
bunicii mei, Anica și Neculai, cu copiii în sărbătoare

…Curtea bunicilor mei din Bogdănești era mare şi labirintică… mi se părea din cale-afară de înaltă. Din șosea trebuia să-ţi iei avânt şi, ținând talpa pe o parte, coborai panta din faţa porţii mari. Lemnul se înnegrise de la ploaie şi atârna greu în balamale. Numai tata putea să ridice zăvorul ca să putem intra, eu și mama. Primul meu popas și loc de joacă era mormanul de bolovani de râu care se înălța din dosul porții ca o cocoașă de animal preistoric și peste care sătenii care făceau naveta la oraș își aruncaseră vreme de câțiva ani pantofii uzați. Soluția părea firească devreme ce casa bunicilor avea ieşire la şosea iar cei care veneau înglodaţi de prin uliţe primiseră încuviinţarea să îşi schimbe încălţările într-un colţ amenajat lângă atelierul cu unelte. În mijlocul grămezii, pe vârful căreia stăteam cocoţată ca să o văd pe mama venind pe pod de la şcoală, timp în care exploram diversele resturi de oale şi pantofi cu un băţ, era o salcie mare şi pletoasă. Cu ea purtam conversații extrem de interesante, argumentele mele o convingeau întotdeauna, ea nu știa decât să foșnească melancolic într-o parte și într-alta. La capătul celuilalt versant al grămezii, pe care îl escaladam ca pe-un munte, rămăsese un intrând nefolosit; acolo pământul era mereu umed din cauza umbrei şi se putea desena ușor scrijelind cu băţul. Lotul era împrejmuit cu un gărduţ din scânduri rare între care bunicul Neculai intercala, cu o oarecare fantezie, haragi : câte doi sau câte trei. E sigur că nimeni din sat nu mai făcea gardurile în același fel. Modelul cu pricina însemna pecetea lui „Ninaia” și doar zărindu-l lumea din sat înțelegea despre pământul cui era vorba! „Ninaia” era titlul de nobleţe pe care în căpătase bunicul pentru că atunci când era mic spunea stâlcit „ninaia” în loc de „nenea”.

De partea cealaltă, în stânga porţii mari, era un intrând simetric unde îmi amenajasem o prăvălioară care prospera și se îmbogățea de la o zi la alta cu noi vestigii pe care le agăţam în gard: cioburi verzi, resturi de străchini, o sită spartă şi un canaf roşu. Anica mai prindea de veste şi le arunca pentru că „o vedeau vecinii cu gunoaiele în gard”. În spatele prăvăliei mele începea poiata porcilor, un adăpost mixt în care cloştile care dădeau dovadă de bună purtare erau păzite şi observate atent. Anica ciocănea ouăle ca să măsoare starea vieţii dinăuntru, așteptând cu înfrigurare să iasă puii din găoace. Odată fuseseră adăpostite acolo şi oi care fătaseră mieluţi albi şi unsuroşi pe o ninsoare mare… Puţin mai departe, în locul în care fotografia s-a rupt, se ridica impunător grajdul vitelor. Deasupra era podul de unde îl vedeam pe Neculai că se urca şi cobora, sfidând gravitaţia, purtând o grămadă mare şi galbenă în spate: fân uscat. Dedesubt fusese amenajat un atelier pe care scria „Andrușcă E. Neculai”, cu unelte puse în ordine şi tot felul de caiete scrise, de şcoală, împachetate şi legate cu sfoară; apoi, acoperit cu un pled ros de şoareci, piesa de rezistenţă : un acordeon vişiniu cu clapele îngălbenite. Lungeam mâna prin ferestruica înaltă ca să ajung la clape şi apăsam, dar nu ieşea nici un sunet. De altfel, obiectele nu trebuiau atinse ci lăsate „să stea la locul lor”. Alături de atelier dar tot în aceeaşi dependinţă se deschidea, sub un chepenghi, un hău mare şi negru. Era pivniţa unde Anica cobora cu un felinar pe care îl aprindea lăsându-l să privegheze la intrare. Scăriţele coborau în pantă. Era umed şi mirosea a perje uscate şi a ulei de lampă. Anica umbla repede şi, după ce trăgea un lichid misterios printr-un furtun lung, încovrigat şi rozaliu ca o coadă lungă de purcel, cu capătul înfipt într-o damigeană mare, urcam la suprafaţă, victorioase. Uşa se închidea ursuză în spatele nostru şi nu aveam voie să intru acolo singură. Mulţi copii intrau de capul lor în pivniţă şi nu mai găseau din ei decât botoşii, îmi dezvăluia sfătos Anica, în timp ce clătina din cap ca să-mi arate cât de serioasă era toată treaba.

Curtea din mijloc începea cu un gard rar de scânduri aşezate pe orizontală, unite de altele două în formă de „V” la mijloc. De sus ne întâmpina politicos şi categoric o altă tăbliţă albastră pe care Neculai scrisese cu vopsea roşie : „Am nevoie de linişte”. „Amnevoiedeliniște” însemna că de cum treceai hotarul acela misterios trebuia să taci sau să vorbești în șoaptă pitindu-te după fustele Anicăi, singurele vietăți care aveau voie să se exprime zgomotos erau găinile și gâștele. Ele nu puteau să înțeleagă ce scrisese Neculai pe tăbliță… Aleea urca leneșă ajungând în dreptul nucului mare care străjuia întreaga privelişte şi ne făcea umbră vara. Pe latura unde se afla şi casa mare fusese ridicat un coșar din lemn acoperit cu plasă de sârmă, în care se depozitau ştiuleţii de porumb. Construcţia se lungea ca un vagon iar la mijloc, într-un intrând rămas gol, se aciuiaseră găinile. Acolo mergeam să cotrobăim după ouă. Le găseam ușor, multe şi calde. Pe jos era pardosit cu pietre aduse de la rău, mai mici sau mai mari, pe care îmi potriveam piciorul şi-mi măsuram talpa ca să-mi treacă de urât. De obicei toate erau mai mari, niciuna pe măsura mea… Aerul răcoros adia uşor. Frunzele de nuc foşneau. Eu eram în echipament de camuflaj, cu o broboadă verde şi floricele roz pe cap. Anica mă strânsese tare peste fălcuţe, pentru că „era corent !” Îi ajungeam ceva mai sus de genunchi… Între coșar şi casă trecerea era păzită de o altă poartă, alcătuită după acelaşi calapod. Drumul îngust ducea la cămara din fundul casei care comunica cu chilerul de vară printr-un singur perete. În acea cameră tainică era mereu văruit proaspăt, era răcoare şi patul rămânea acoperit cu o plapumă mare şi grea, indiferent de anotimp. Anica mă ducea acolo să dorm când avea treabă la bucătărie. Lângă patul din lemn pus pe butuci era o sobiţă din fier, o masă cu un scaun, un gemuleţ mic şi, zidit în peretele despărţitor, geamul care dădea spre chiler. Cealaltă fereastră a încăperii dădea spre drum. Stăteam în pătuţ, hotărâtă să dorm, ca să pot ieşi mai repede afară la joacă. Spre drum, cum evadai din această cămăruţă, Neculai plantase o mică livadă cu vişini. Unul dintre ei crescuse mare de tot şi crengile lui atingeau pământul, înroșindu-l cu fructele strivite…

Casa mare se compunea din două încăperi „bune” şi un hol pe mijlocul căruia trona un şifonier cu haine „de ale fetelor” sau „de ale băieţilor” şi diverse lucruri tot „bune” care se foloseau numai la „ocazii”. Camera din stânga era „a copiilor”, cei care veneau mai rar. Pe peretele de răsărit Anica agăţase o poză cu fetele ei, cea mai mare avea părul tapat şi o aluniţă mare pentru că o atacase o zgripţuroaică pe când era mică și neascultătoare. Adică aşa ca mine, îmi zicea Anica, cu subînţeles. De partea cealaltă a holului începea un teritoriu puţin cunoscut de mine : camera lui tataia Neculai. Tataia stătea mai tot timpul întins pentru că „era bolnav şi avea nevoie de linişte”. Cobora mai mult la masă când îl striga Anica : „Hai la masă, măi Neculai !”, zăbovind o clipă în faţa geamului care dădea în curtea chilerului, cu urechea ciulită, în suspans, să vadă dacă strigarea ei are efect sau nu. Tataia Neculai păstrase o colecţie impresionantă cu tratate de botanică din care aflai cum să altoieşti copacii. Patul, recamierul, avea pe policioara din dreptul capului tot felul de medicamente şi reţete. Pe masă veghea un ceasornic rotund, rusesc, singurul care strecura mici zgomote ritmate în odaia atemporală a lui Neculai. Mai avea o cutie cu cremă chinezească destinată unei bătături care-i crescuse în talpă. Asistasem şi eu o dată la procesul migălos de îndepărtare a cojilor gălbui pe care Neculai le dibuia cu ajutorul unei oglinjoare pictate cu floricele și rămasă probabil de la fete. În colţul opus era soba şi la piciorul patului se odihnea o coşarcă începută la care Neculai împletea contemplativ, ca monahul la rucodelia lui. De pe peretele din capul patului, în care Anica nu îndrăznise să doarmă decât la câţiva ani buni după ce a murit Neculai, am luat eu poza cu Mariţa şi bunicul Enache…

De-a lungul casei mari curtea o cotea, într-o curbă largă, spre chilerul în faţa căruia era magazia, cu găinile şi putina mare cu borş, continuând apoi cu rezervorul de apă şi rafturile pline cu borcane şi oale. Sub ferestruica chilerului era o băncuţă de lemn pe care stăteau căldările cu apă şi o cană mică din tablă albă. În capătul opus, de unde Anica îl striga pe Neculai, fusese amenajat un șopron menit să adăpostească o masă mare şi lungă la care mâncam cu toţii vara. Cartofi la ceaun cu usturoi verde pe care îl adunam cu Anica din grădină. Deasupra mesei fusese agățată o policioară cu diverse ierburi, adunate în mănunchiuri şi puse la uscat. Rostopasca usca negii la fel de bine ca necazurile, zicea Anica sfătoasă. Pereții din lemn erau acoperiţi de diverse traiste doldora cu amestecuri vindecătoare. În colţ stătea putineiul pentru unt, care avea în el o lopăţică cu multe găuri prin care îmi strecuram degetele. În curticica din faţa chilerului Anica așezase un cazan imens cu leşie în care spăla rufe şi făcea săpun. Săpunul era de mare preţ. Avea culoarea gălbuie şi se lipea de degete, nu înţelegeam dacă spală rufele sau le murdăreşte. Aveam totuşi convingerea că Anica ştia ea ce făcea. Rufele, după ce stăteau vreo jumătate de zi la înmuiat, erau frecate şi răsucite tare ca să se scurgă, după care erau puse la uscat pe garduţul care dădea în ograda găinilor.

Acolo, în ograda în care găinile ciuguleau şi îşi făceau siesta înainte de a se culca în coteţul alăturat dormea, mare şi alburiu, cuptorul. Cuptorul era folosit, cu mare pompă, la Paşti, când se făceau cozonacii. Atunci nimeni nu închidea un ochi. Se priveghea, mai ceva ca la biserică, în jurul aluatului care creştea şi se înfoia răspândind miresme îmbietoare. Procesul era îndelungat şi din cale-afară de înmiresmat. Anica aprindea focul de cu ziuă să se facă jar mult şi proptea la gura cuptorului o bucată de lemn, să mocnească. Seara, când se culca soarele pe-o rână, deasupra prundului unde copiii alergau vacile şi mingea, Anica punea în cuptor, pe spuză, frunzele de nuc într-un covor gros. Tăvile, unse şi tapetate şi ele cu foi de nuc, pline cu aluatul moale și galben, erau împinse în adânc, ghiftuind gâtlejul nesăţios al cuptorului. Eu nu mai puteam de nerăbdare! Obrajii mi se bulbucau de strânsoarea broboadei şi de poftă. Anica îmi mai strecura câte-o turtiţă, din cocă de cozonac, friptă pe plită, în schimbul căreia trebuia să mă duc „să vad ce face cuptorul”. Ca să ajung în curtea cuptorului trebuia să trec în curtea a treia, ultima, cea care dădea în grădina mare. Străjuită de câine şi de curcani înfometaţi, drumul era ca o trecere pe tărâmul celălalt. Mă strecuram, ca o umbră, pe lângă coteţul în care găinile somnolente se bălăbăneau croncănind pe stinghii, coteam până în dreptul scării care urca în pod şi mă strecuram prin crăpătura portiţei dinspre cuptor. Portiţa era ţeapănă şi nu puteam să o deschid, mai ales că hârâia şi trezea cloşca din coşarcă. Băgam o mână şi un picior, după care roteam restul corpului, ca un tirbuşon. „Coooot-codaaac!”… Mă simţise zgripţuroaica de găină. Mergeam pe vârfuri până la cuptor, mă uitam, miroseam şi mă refugiam cu viteză în zona neutră din faţa chilerului.

…Podul dinspre cuptor era unul mai mic în care descoperisem cărţi, manuale, caiete şi carnete de note „de-ale băieţilor”. Erau toate puse bine grămadă şi legate cu sfoară în pachete. Eu le desfăceam pe rând şi mă uitam în ele, cercetând toate. Era acolo şi un caiet din clasa I a lui Neculai-tata care avea semne cu roşu pe el, aşa că l-am luat să-l am drept alibi pentru scăderile mele școlare de mai târziu.

…Ultima curte dădea spre grădină. Nu mergeam niciodată singură acolo pentru că la intrare era un şarpe mare care aștepta să mă mănânce. Era ascuns, după spusele Anicăi, în grămada mare de bălegar folosit ca îngrăşământ. Grădina, ca şi restul curţii, era şi ea atent compartimentată şi ordonată, urmând ritmurile anotimpurilor și ale vieții. La intrare se ridica un foişor. Acolo, vara, se ascundea Ştefănel, verișorul meu, când Mitică, fratele mai mic al tatei, îl căuta să-l pună la treabă. M-a dus şi pe mine acolo odată şi am juat marocco, ronțăind cotoare de varză. După foişor se deschidea o curticică în care erau aliniaţi stupi şi tufe de trandafiri, albi, roşii şi de alte culori, din care Anica îmi dădea când se apropia sărbătoarea de sfârşit de an. În rest, nimeni nu rupea din ei niciodată, doar pentru coroniţa de premiu I era voie. Creșteau în acel loc şi pomi înalţi ce păreau fără căpătâi, un păr şi câţiva pruni mai mărunți. Iarba era mereu cosită proaspăt. De-a lungul gardului Anica punea la uscat cămăşile lui Neculai, pe care i le confecţiona din fâşii lungi şi colorate, resturi de materiale recuperate de la Confecţii şi pe care le ţinea în saci în şopronul de lângă culcușul câinelui. Unul din saci avea o scobitură pe care tot eu o făcusem cu degetul şi prin care extrăgeam, când îmi venea la îndemână după îndelungate prospecţii, fâşiile atât de râvnite. Învățasem să cos la maşina Singer pe care Anica o ţinea în chiler şi care era respectată ca un membru al familiei. Ce mă făceam eu dacă n-aveam mașina asta, suspina câteodată Anica, în timp ce eu luam instinctiv poziție de drepți, cu urechea ciulită. Acum-acum stătea să înceapă vreo poveste despre „când era Anica mică, așa ca mine…”

De partea cealaltă a curţii cu stupi era o fâşie de pământ împărțit în brazde, pe care Anica le plivea ore în șir. Mai fuseseră acolo vremelnic ţarcul oilor sau fân adunat în căpiţe, după nevoie. Această primă curte se termina cu o portiţă de lemn, păzită de grămada de bălegar cu şarpele fioros ascuns în ea. Eu ţâşneam prin deschizătura porții, apoi pe cărarea îngustă, străjuită pe de o parte cu butuci de vie iar de cealaltă, cu straturi de cartofi şi roşii pe care Neculai le săpa la milimetru. În după-amiezile în care Anica pleca la schimb la Confecţii rămâneam cu Neculai în grădină. Aici, din când în când îl mai întrebam: „Da mama mea când vine ?” la care primeam acelaşi răspuns invariabil : „Asta nu ştiu ca să-ţi spun… Când vine, înseamnă c-o vinit!” Eram, aşadar, condamnată la tăcere şi la eternitate. Se auzea doar clefăitul ritmic al sapei printre cuiburile de cartofi. Neculai sărea agil printre rânduri ca o gazelă, ca să nu lase urme „pe interval”. Eu stăteam ghemuită pe cărare, cu soarele lovindu-mă taman în creştetul capului, ca crucea la botez. Amiezile acelea în care soarele albea inflorescențele și iarba erau un botez de lumină. Diverse zburătoare îmi zumzăiau prin broboadă. Căldura dilata timpul şi câte o boare răzleaţă mai răcorea osteneala aşteptării. Neculai obosise. Se mai odihnea în coada sapei şi privea melancolic în zare, cu gura întredeschisă, de parcă ar fi visat. De pe drumul ce duce peste vale se aude huruit de căruţă. E „alde Purcel”, pe care mama se chinuia să-l treacă clasa la limba franceză. Scoate limba la mine când vede că mă zgâiesc la căruţă şi o scot şi eu, mai-mai să-mi sară din gât. Neculai salută condescendent, respectând o ierarhie nescrisă dar de toţi ştiută. „Alde Purcel” șterpeleau purcei și nu aveau pământ. Neculai se apucă iar de prăşit. Ajunge în capătul rândului unde sunt câteva tufe cu fragi. Într-un gest de clemenţă îmi îngăduie să sar iute pe interval și de acolo în fragi, înainte ca el să șteargă în urma mea orice urmă de pământ bătătorit şi deci, de impietate. Devorez fructele mici și roșii apoi îmi reiau locul pe cărarea din mijloc. Iarba sâsâie şi scârţâie, plină de aripioare albastre, sticloase, şi de tresăltări ascunse.

…Dincolo de poarta „cea mai mare” începe ultima parte a grădinii. Acolo sunt pomi cu fructe altoiţi de Neculai, peri şi meri cu crengi joase, cioturoase, pe care mă puteam căţăra cât timp Anica prăşea păpuşoii. Toţi copacii stăteau aliniaţi ca la curtea regală, până departe în zare unde pământul urca lin, mărginit de-a latul de nuci venerabili, cu crengile care se revărsau în iarba înaltă. Prin părțile astea se cosea numai pentru fân iar eu mă tăvăleam în iarba moale şi răsfirată ca părul unui uriaș adormit. Dincolo de povârniş, spre lunca apei, pământul se întindea drept stând parcă în cumpănă, nedumerit, după care se rostogolea iarăşi până la gardul de nuiele dinspre drum. Acolo, pe o moviliţă, fusese ridicată o colibă în care se stătea de pază la recolte şi din care rămăsese numai acoperişul de tablă ruginită. Îmi plăcea să mă urc şi să domin de acolo întreaga grădină până când striga Anica „dă-ti giooos !” Aproape de gard era un păr cu pere mălăieţe, de Sfântu Ilie, din care ne curgea zeama până la coate când muşcam din ele. Mai erau şi câteva cuiburi cu vrejuri de fasole şi straturi de cartofi, de unde Anica îşi umplea pumnii cu gândaci de colorado.

Aşadar, la capătul celor trei curţi şi trei grădini, dispuse simetric şi concentric, fiecare cu dependinţe rânduite cu un rost al lor, stăteam cu Anica şi Neculai, într-o existenţă paşnică şi plină de savoare, ordonată de ritmuri şi raţiuni din care istoria, asemeni unui fotograf amator, nu reuşeşte să imortalizeze decât un văl decorativ. ”

(fragment din Cartea cuvintelor chivot, ed. EIKON, 2015)

Andreea Nanu - prozatoare - (n. 1981) a debutat cu romanul „Ziua cea mai albă” (ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas – UniCredit. Acestui prim volum din tetralogia AnoTimpurilor i-au urmat „Numele ei era Uitare” (ed. Eikon, 2014), „Insula Melc” ( Eikon, 2015 ) şi „Timpul splendorii”, recent lansat la librăria Cărtureşti Verona, în data de 19 mai a.c. După incursiunea în poetica interioarelor („Ziua cea mai albă” – Iarna), în poetica apei şi a aerului („Numele ei era Uitare” – primăvara), în poetica pământului şi a focului („Insula Melc” – vara), „Timpul splendorii”, anotimpul toamnei, explorează, continuând perspectiva bachelardiană, existenţa cuvintelor ca esenţe preţioase, corespondenţa dintre arhitectura muzicii şi a baletului, într-o călătorie interioară, ghidată de jocul memoriei şi nobleţea poveştii. În 2015, Andreea Nanu a lansat şi un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, „Cartea cuvintelor chivot”, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu. Autoarea a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

Ultimele articole publicate în Ancore contemporane

Mergi la Început