Orfelinatul. Sau altfel despre (dis)continuitatea ideilor

în Ancore contemporane Autor:

Am început data trecută povestea dez-rădăcinării brodând în jurul unuia dintre personajele mele preferate din romanul Numele ei era Uitare, Chalmyria Rosa. Trecând de fruntariile botanicii, pășind cu precauție pe tărâmul metaforei grăitoare, dezrădăcinarea e un fenomen ale cărui vibrații maligne ating istoria (nu doar Istoria cu majusculă ci și micro-istoriile noastre personale), societatea, ideile, creația umană în ansamblu (împiedicând-o tocmai să devină ansamblu, să capete coeziune prin continuitate, să se ridice astfel la demnitatea unui patrimoniu universal). După Chalmyria Rosa, un alt loc emblematic cu rol de personaj în tetralogia AnoTimpurilor: orfelinatul. Cine nu își amintește de „România orfelinatelor”, descrisă cu lux de amănunte și filmată avid de străini în anii 90? Dar chiar așa, își mai amintește oare cineva? Ca să reiau o întrebare în jurul căreia s-a purtat o dezbatere interesantă și necesară: cum îi explici unui tânăr comunismul? … Orfelinatul e locul unde copiii (proiecte umane incipiente) sunt abandonați dintr-un motiv sau altul. Locul unde ceea ce ar fi trebuit continuat, crescut, îngrijit, este curmat brusc, siluit prin neputință sau indiferență.

William Henry Fox Talbot – Stejar în iarnă, c.1842-43
sursa foto: http://www.widewalls.ch/

Mi s-ar putea reproșa paralela cu lumea ideilor, pe care poate ați intuit-o deja; un om nu este o idee, e mai mult decât atât, existența concretă se opune abstracțiunii, oricât de interesantă ar fi aceasta. V-aș putea răspunde: viața unui om depinde uneori de o idee, așa cum mulți (dintre elitele noastre decapitate în vremea comunismului) au demonstrat că în vremuri de cumplită dezrădăcinare ideologică, viața se salvează printr-o idee, printr-o rugăciune îndreptată către „Dumnezeul culturii”, cum spunea Constantin Noica.

Cultura română are, pe lângă calități incontestabile, și „meritul” de a fi un mare orfelinat; locul în care ideile de anvergură, proiectele valoroase, sunt abandonate. Au noroc ideile care sunt preluate, salvate, adoptate de „străini”. De exemplu: dadaismul a pornit de la noi, acum unde sunt tinerii care ar putea reînvia avangarda? Recunosc că întrebarea Norei Iuga (la lansarea cărții „Mai drăguț ca Dostoievski”) m-a trezit! Aceeași întrebare, cu titlu pur ilustrativ, ar putea fi extrapolată spre alte domenii în care nu sunt specialistă, de la economie până la artă: idei valoroase de sorginte autohtonă care au fost nevoite să caute exil în altă patrie, în altă generație (genealogie) pentru a putea evolua, pentru a putea rodi mai departe…. Suntem țara împăratului din poveste, ale cărui mere de aur sunt furate de hoți în noapte, bătrânul rămânând cu frustrarea de a nu putea gusta din roadele ce i s-ar fi cuvenit…  La noi nu funcționează efectul de generație în sensul pozitiv, al continuității, al adopției filiale, ci mai degrabă în sens negativ, al abandonului egoist, al fracturii resentimentare, al dezmoștenirii revanșarde.

Ca să nu plutesc în derivă, mă voi rezuma la câteva considerații despre roman fiindcă (vorba domnului Andrei Pleșu), asta știu să fac, cu asta mă ocup. Și nu atât despre „măruntaiele” romanului românesc contemporan (sarcina aceasta le revine mai întâi criticilor), cât despre climatul nesănătos, despre atmosfera de orfelinat în care romanul românesc trebuie să se descurce. Ați fost vreodată într-un orfelinat? Legea locului e dictată de instinctele primare care impun o permanentă și nefirească stare de alertă, de pândă a oportunităților care ar putea să asigure o mai bună supraviețuire, vizibilitate. Da, oamenii (și cărțile) au nevoie de „înfiere” pentru a supraviețui. Una dintre condițiile síne qua non ale culturii este chiar asumarea ei la nivel personal, adopția. Cât despre roman… E bine știut că avem o capacitate slabă de difuzare a cărții (s-a afirmat și în deschiderea Bookfest), scriitorii români sunt insuficient traduși în limbile de circulație internațională, literatura română neavând astfel acces (decât cu prea puține excepții) la piața de carte din occident. Am spus bine „piața” de carte, pentru că aceasta asigură, fie că ne place sau nu, veriga spre publicul cititor. Iar regulile pieței nu favorizează întotdeauna continuitatea, ci dimpotrivă, stimulează noul înțeles ca fractură, discontinuitate, negare a trecutului (literar), toate acestea fiind confundate cu (sau exaltate ca) ingrediente ale originalității…. Nu cred în originalitatea care-și neagă propriile origini. Dex-ul definește originalitatea ca „excentricitate”, „bizarerie”. „O atitudine, un fel particular de a fi, calitatea de a reuși să aduci ceva nou”. Însă și noul își are rădăcinile (datele tradiției!) subînțelese în propria definiție, acestea îl fac să fie credibil, valabil și, de ce nu, durabil… Da, e necesar să-i citim pe cei de dinainte, fiindcă de ei „atârnă viitorul literaturii”[1], însă la fel de urgent este să-i citim pe scriitorii contemporani (înainte de a vorbi despre inexistența prozatorilor tineri de anvergură, despre decadența „douămiistă” fără a-i cunoaște nuanțat toate vocile, despre inapetența tinerilor pentru continuitate[2])… Ca o volută personală premergătoare concluziei: cel mai mare compliment pe care l-am primit ca scriitor în cei trei ani de la debut a fost din partea scriitoarei Ana Blandiana care a descris tetralogia AnoTimpurilor (deja la ediția a II-a la Gaudeamus în 2016) drept un proiect extrem de „neromânesc”[3]

…Ascultam ieri înregistrarea unui interviu din anii 90 cu Monica Lovinescu în care deplângea faptul că numai noi, românii, punem problema (literaturii, căci acesta era subiectul) în termeni de generație când, de fapt, ar trebui să acordăm atenția cuvenită vocilor individuale! Aceste voci care, neputând fi etichetate facil (fie pentru că nu sunt citite, fie pentru că au căzut în dizgrația unei tabere sau alta) riscă să ajungă la „orfelinat”; un no reader’s land, un limb în care destinele literare (încă) așteaptă.

*

William Henry Fox Talbot
sursa foto: www.artsy.net

„Primul cadru apăru, cu litere roşii pe peretele alb: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte….

Lete îl ţinea strâns de mână, apăsând cu unghiile mici în podul palmei lui. Se lipise întreagă de el – o simţea ca pe o iederă de-a lungul trupului – şi respira uşor primind povestea până în locul cel mai adânc în care aceasta putea pătrunde. Era ca un fel de sondă magică, al cărei vârf răscolea în sufletul ei imagini şi chipuri din copilărie. A fost odată un împărat şi o împărăteasă, atât de trişti că nu aveau copii….Vocea lui Dan înainta stăruitoare şi caldă în mintea ei, printre straturile memoriei, împăturite ca un cearşaf uitat într-un dulap. Împărăteasa şedea la fereastră şi plângea…Da, „Doamnanela” se aşezase în ziua aceea lângă fereastră şi plângea. Ninsoarea se schimbase în ploaie, albul devenise străveziu, lăsând să se vadă întreg înaltul cerului ca cenuşa. Doamnanela se lipise de fereastra salonului – i se părea că la etajul patru ploaia ţopăia drăceşte pe acoperişul de tablă – şi privea printre zăbrele până departe, spre Plumbuita. Tocmai aduseseră un nou locatar, probabil din acelaşi loc de unde venise şi Lete. Nu avea nume, nu fusese timp pentru aşa ceva, aşa că i se spusese pur şi simplu Bebe. Doamnanela îl primise cu aceleaşi braţe indiferente şi îl schimbase într-o salopetă cu elefanţi roz, pentru că Bebe tocmai se scăpase pe el. Copilul stătea în picioare în pătuţ, tuns chilug şi privea nostalgic pe geam, imitând-o pe femeie care începuse să-şi muşte buzele de necaz. Avea ceva din privirea placidă a lui Baubau şi părea să plutească, fără crâcnire, într-un vis nedesluşit. Doamnanela venise să instaleze şi acest ultim „caz”, apoi se lăsase furată de privelişte şi de privirea copilului care părea să-i întoarcă propria imagine, ca într-o oglindă miniaturală. Tristeţe, lehamite şi mai ales acea nevoie de a-şi legăna trupuşorul într-o parte şi într-alta, de parcă ar fi fost comandat de un mecanism invizibil. Împărăteasa era tristă pentru că pruncul pe care-l purta în pântece nu se putea naşte. Doamnanela strânse draperia mâncată de molii şi o legă cu cordonul, descoperind marginea caloriferului vechi, care supura rugină. Gerul fusese cumplit şi ţeava de alimentare pocnise, ca de fiecare dată.

…Pusese dedesubt o găleată de plastic să adune apa. Picăturile cădeau ritmic şi Bebe se legăna înainte şi înapoi, împletind din apa murdară şi din gestul lui reflex un descântec care o făcu pe femeie să tresară, cu trupul ei subţire şi ofilit. Era duminică, o zi liberă şi tocmai din această pricină dureroasă, pentru că ştia că nu are ce să facă cu libertatea ei. Decât o aşa zi, mai degrabă un măr otrăvit. Ceilalţi mergeau acasă, în oraş, unde aveau familie. Dar ea, Nela, locuise dintotdeauna în mansarda orfelinatului, o prizonieră printre prizonieri, cu singura diferenţă că statura şi vârsta pe care le căpătase îi dădeau putere de viaţă şi de moarte asupra micilor locatari. Era înaltă şi trupul trecut de patruzeci de ani i se subţiase. O șuviță albă i se lipise de tâmpla dreaptă. Îşi purta părul strâns la spate într-un coc şi pielea întinsă îi alungea colţurile ochilor, ca la chinezoaice. Se îmbrăca cu aceeaşi rochie de stofă gri, uneori bleumarin, cu nasturi închişi până sub gât, acolo unde îi apărea mereu o dungă roşie. Avea o ţinută ordonată şi pantofii cu flecuri de metal răsunau ca nişte potcoave sinistre pe holurile goale şi reci. Copiii puteau să decodifice multe dintre intenţiile Doamnei Nela din felul în care ea călca. Atunci când pocniturile flecurilor se precipitau, însemna că era inspecţie sau careu şi toată lumea se ridica la marginea patului, gata pentru încolonare. Uneori paşii îşi întrerupeau în mod inexplicabil cadenţa, ca o rafală de vânt peste care închizi fereastra. Distanţa dintre paşi creştea iar copiii aşteptau cu urechea ciulită şi cu sufletul la gură, să vadă când şi cum anume avea să-şi pună pasul suspendat. Dar liniștea se prelungea şi nimeni nu putea ghici ce se petrecea în sufletul Doamnei Nela în pauza dintre paşi, un lux pe care şi-l permitea atunci când nu era, la rândul ei, supravegheată de îngrijitoarea-şefă…

…Era duminică, trecuse de amiază, şi Doamnanela îşi suspendase iarăşi pasul, ca o barză, pe holul rece inundat de lumină. Deschisese toate ferestrele, să se aerisească. Saltelele micilor locatari fuseseră scoase din pătuţuri, spălate cu furtunul şi aliniate de-a lungul peretelui, să se scurgă. Holul mirosea a clor şi a apă sălcie. Lumina era crudă, ca primăvara, şi aproape că nu avea consistenţă. Doamnanela îşi suspendase pasul acolo, măsurând absentă distanţa dintre saltele. Timpul trecea repede. Unele trebuiau să fie deja întoarse, ca să se zvânte şi pe partea cealaltă. Etajele inferioare erau pustii, copiii fuseseră scoşi la iarbă verde. Chiar şi cei de la etajul patru. Doar Lete rămăsese la vatră şi se bucurase mult de venirea lui Bebe, ai cărui ochi rugători îi aminteau atât de mult de Baubau. Doamnanela terminase de întors saltelele. Apa scursă formase băltoace mici în adânciturile holului acoperit cu şapă veche de beton. Construcţia căpătase un aspect lacustru. Apa, chiar şi în cele mai mici ochiuri şi adâncituri, era atât de înfometată de lumină, o absorbea prin fiecare crăpătură, oricât de mică. Doamnalela se oprise acolo – Lete şi-o amintea cum nu se poate mai limpede – în mijlocul caierului de fire luminoase care străpungeau prin cercevelele roase. Bebe îmbrăcat în salopeta cu elefănţei roz continua să se legene în faţă şi în spate, ca un mic hopa-mitică. Doamnanela îl ameninţase cu degetul arătător, adică să nu se mai scape pe el, şi i-l dădu lui Lete în grijă. Apoi se aşeză pe calorifer, cu fruntea lipită de geamul murdar. Plouase peste lapoviţă şi aerul încă rece acoperise totul cu o pojghiţă subţire de gheaţă. Apa nu mai picura atât de tare şi găleata pusă sub ţevile roase nu se umpluse încă. Picăturile de rugină se desprindeau rar de gura ţevii sparte şi atingeau, aproape tandru, suprafaţa lichidului adunat în căldare. Lete alunecase jos din pătuţ şi venise spre Bebe, pe care-l luase de mână fără să obţină o reacţie din partea lui. Copilul privea pe geam, cu ochii larg deschişi, şi Doamnanela îşi frânse mâinile spunându-şi că mai venise unul cu mintea rătăcită, căruia nu aveai oricum ce să îi faci…Ce straniu, cum viaţa alegea să răsară pe gunoi, în locurile cele mai murdare, în mocirlă. Copiii ăştia aduşi de la Canal, ca ciulinii Bărăganului, o ţineau prizonieră în locul ăsta uitat de Dumnezeu şi de lume. Femeia îşi cuprinse cu amândouă braţele pieptul uscat, căzut între umeri, şi suspină. Purta acolo în suflet şi în pântecele supt o fericire care nu putea să se nască. Ar fi făcut orice, ar fi promis orice, s-ar fi culcat cu oricine aşa cum făcuseră şi altele înaintea ei, numai să iasă de aici, îşi spuse, deşi nu ar fi avut niciodată curajul s-o facă. Îşi pipăi nasturele de la gât, era închis cum trebuie. Îşi întinse cutele rochiei de-a lungul trupului uscăţiv, toate erau la locul lor. Îşi făcea treaba şi nu incomoda pe nimeni, era o prezenţă insesizabilă, chiar şi pentru ea însăşi. Noul chiriaş o privea cu un zâmbet tâmp şi femeia se năpusti să-l plesnească. Copilul ţipă şi Nela se trezi ca din vis. Era vie, durerea era prezentă şi stăruia, în ea şi în faţa ei, era pretutindeni, continua să picure din ţeava ruginită a caloriferului. Şi nu putea să o oprească cu nici un chip. Nu avea voie. Trebuia să o lase să picure, cel puţin până la sfârşitul lunii, aşa spusese instalatorul, pentru că altfel îngheţa pe circuit şi trebuia să desfacă tot. Da, totul era ruginit şi putred, simţea asta până în adâncul sufletului, în toate măruntaiele instalaţiei de încălzire care nu funcţionau. Clădirea era veche. Adăpostise pe rând un centru de corecţie, o seră, apoi un laborator de pesticide. Acum redevenise orfelinat, unul pentru cazurile speciale. Doamnanela mai aruncă o privire prin geamul murdar apoi lăsă perdeaua să cadă peste toată priveliştea care, oricum, nu îi făgăduia nimic bun. Lete şi Bebe deveniseră prieteni, comunicând în muţenia lor. Doamnanela îi mai ameninţă odată cu arătătorul şi închise uşa, lăsându-i pe cei doi în semiobscuritate, pentru că era oricum vremea somnului de amiază. Lete îl culcă pe Bebe, făcându-i semn să închidă ochii, că aşa se doarme. Dar se pare că Bebe era greu de convins, pentru că dormea cu ochii deschişi. Albastrul stăruia în pupilele deschise chiar şi în întuneric, continuând să transmită mesaje indescifrabile către lumea exterioară, ca un sonar abandonat pe fundul mării. Lete asculta sunetul ochilor lui Bebe, în penumbra obloanelor trase. Fâşii de lumină pătrundeau până la ei, prin draperia găurită de molii. Era un fel de morse, cu sclipiri minuscule.”

(fragment din romanul Numele ei era Uitare, EIKON, ed. a II-a, 2016)

[1] „Viitorul literaturii atârnă de trecutul ei”, Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache în revista Literatura de Azi (https://www.literaturadeazi.ro/rubrici/autobiografice/viitorul-literaturii-atarna-de-trecutul-ei-25596)

[2] http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/andreea-nanu-cred-in-continuitatea-ideilor-a-traditiilor-culturale-care-tin-laolalta-o-comunitate-de-oameni-ii-de-stelian-turlea-15526594

[3]… datorită faptului că a fost dus la bun sfârșit, tocmai în ideea acelei continuități literare mult râvnite, evocând spiritul Hortensiei Papadat-Bengescu.   

(Visited 21 times, 1 visits today)
 

Andreea Nanu - prozatoare - (n. 1981) a debutat cu romanul „Ziua cea mai albă” (ed. Eikon, 2014), nominalizat la concursul de debut literar Humanitas – UniCredit. Acestui prim volum din tetralogia AnoTimpurilor i-au urmat „Numele ei era Uitare” (ed. Eikon, 2014), „Insula Melc” ( Eikon, 2015 ) şi „Timpul splendorii”, recent lansat la librăria Cărtureşti Verona, în data de 19 mai a.c. După incursiunea în poetica interioarelor („Ziua cea mai albă” – Iarna), în poetica apei şi a aerului („Numele ei era Uitare” – primăvara), în poetica pământului şi a focului („Insula Melc” – vara), „Timpul splendorii”, anotimpul toamnei, explorează, continuând perspectiva bachelardiană, existenţa cuvintelor ca esenţe preţioase, corespondenţa dintre arhitectura muzicii şi a baletului, într-o călătorie interioară, ghidată de jocul memoriei şi nobleţea poveştii. În 2015, Andreea Nanu a lansat şi un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, „Cartea cuvintelor chivot”, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu. Autoarea a studiat ştiinţele politice la Universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

Ultimele articole publicate în Ancore contemporane

La frişcă!

…Încă un fragment din copilăria (mea) glorioasă. Scris ca
Mergi la Început