VIAȚĂ ȘI CĂRȚI : „Ce va fi fost întâi: ființa sau cuvintele?”(I)

în Amintiri esentiale Autor:

„În ultima vreme, am trăit sentimentul că în mine se acumulează tot felul de lucruri care nu-și pot găsi expresia corectă prin intermediul unei forme artistice obiective cum este romanul”, scrie Yukio Mishima în Soarele și oțelul, autobiografia lui spirituală. Traduc mai departe din versiunea franceză (Le Soleil et l’Acier, Gallimard, 1973), căci n-am, când scriu aceste rânduri, una românească: „Am căutat așadar, pe pipăite, o formă mai bine adaptată unor chestiuni personale de acest fel și am ajuns la un soi de compromis între confesiune și critică, la un mod de expresie subtil-ambiguu, pe care l-aș numi «critică confidențială»”. Și încă: „Văd în asta un gen crepuscular, la jumătatea drumului dintre noaptea confesiunilor și ziua deplină a criticii. «Eul» care mă va ocupa nu va fi acela care se raportează strict la istoria persoanei mele, ci altceva, un reziduu, ceva care rămâne după ce toate celelalte cuvinte pe care le-am rostit s-au reîntors în mine, ceva care nu mă privește și nu face drumul înapoi spre mine”. Problema lui Mishima diferă oarecum de a mea, dar nu mă pot opri să constat că unele din observațiile lui îmi vin ca o mănușă pentru cartea pe care tocmai o scriu. Iată: „Când îmi analizez mai aproape prima copilărie, îmi dau seama că memoria cuvintelor i-a premers, în cazul meu, memoriei cărnii. La cei mai mulți, cred, corpul precedă limbajului. La mine, cuvintele au fost primele; apoi, cu întârziere, după toate aparențele, și cu repugnanță și deja îmbrăcată în concepte, carnea. Ea era deja acolo, nu mai e nevoie s-o spun, dar deteriorată în chipul cel mai jalnic de cuvinte. De obicei există întâi și întâi stâlpul de lemn verde, apoi furnicile albe care se hrănesc din el. În ce mă privește, furnicile albe au fost primele, iar stâlpul a apărut ulterior, pe jumătate ros”.

În cazul meu, ce va fi fost întâi, ființa sau cuvintele, stâlpul de lemn sau furnicile albe? Mishima pare convins că la cei mai mulți dintre noi lucrurile se petrec la fel. Mi-e peste mână să vorbesc despre oameni în general. Dar pot depune mărturie în ce mă privește : ca și pentru Mishima, pentru mine la început au fost cuvintele, furnicile pregătite să roadă lemnul. L-au ros oare? E obligatoriu în definitiv un astfel de raport de prioritate agresivă între cuvinte și ființă? Experiența lui Sartre pare să probeze contrariul. Aș vrea să recitesc Les Mots (Cuvintele). Tot ce-mi trece deocamdată prin cap este, pe de o parte, că n-am absolut nicio amintire despre mine ca subiect al activităților mele copilărești, al jocurilor, de pildă (nu eu mă jucam: joaca exista în afara mea și mă prindea în ea; identitatea jucătorului nu conta, ceea ce conta era măsura în care jucătorul se lăsa pradă jocului); iar pe de altă parte, că prima activitate pe care memoria mea o înregistrează, în care eu sunt subiect individual și orgolios, este scrisul. Nu cititul (care mă prindea ca și joaca): scrisul. Am devenit conștient de mine scriind. Mai ales că nu știu cum și când am învățat literele. Gândindu-mă bine, le-am știut dintotdeauna. Nici părinții mei nu-și amintesc cine și când m-a învățat să le citesc. M-am pomenit citind, așa cum m-am pomenit jucându-mă: înainte de a fi eu însumi.

Fragment (X) din volumul
Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,
Editura Paralela 45

 

Nicolae Manolescu - critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor universitar, membru titular al Academiei Române. Ambasador al României la UNESCO și președintele Uniunii Scriitorilor din România (pentru al doilea mandat). Manolescu este considerat, în general, ca unul dintre cei mai importanți critici literari români din ultimele decenii.Una dintre cărțile sale fundamentale este Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008 într-o ediție definitivă. Este, de asemenea, directorul revistei România literară. În luna decembrie 2011, Senatul Universității din București l-a declarat Profesor emerit. Administrația prezidențială l-a decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

Ultimele articole publicate în Amintiri esentiale

Mergi la Început