VIAȚĂ ȘI CĂRȚI : „Primele încercări literare”

în Amintiri esentiale Autor:

Cu scrisul este, evident, altceva. Știu destul de exact când am început să scriu. Prin clasa a treia sau a patra primară am compus o poezie din care îmi amintesc doar două versuri (de al doilea nu sunt absolut sigur): „Cu nasul strivit de geam / Țara toată o priveam”. Impresia se leagă de tren. Țara toată era defileul Oltului dintre Sibiu și Râmnic. Poezia era patriotică. Fusesem făcut pionier și asta mă stimulase, se vede. Deși ceva mi se întâmplase în chiar ziua când am primit cravata roșie. Alergasem într-un suflet acasă, unde nu-i găsisem pe ai mei. Locuiam împreună cu o altă familie, „la comun”, cum se spunea din pricina bucătăriei, băii și holului de la intrare care erau comune. Două camere noi, două, familia Nicolescu. Alcătuită din doi oameni în vârstă, suferind, ea, de insomnie. De aceea ziua picotea pe o canapea. Văzând că n-am cui să-mi împărtășesc emoția, m-am dus la doamna Nicolescu. I-am arătat, fără nicio vorbă, cravata. A dat ușor din cap cu înțelegere, dar se vede că nu și-a putut reprima un zâmbet ironic. A fost ca un duș rece. M-am dezmeticit.

Când s-a întors mama de la școală, m-a întrebat dacă fusesem făcut pionier. „Am fost făcut”, am răspuns eu placid. „Și unde ți-e cravata?” „Pe aici, pe undeva”, am zis fără vlagă. O aruncasem în dulap.

După asta am scris poezia cu pricina, de unde se vede că nu scăpasem de microb. Mai mult la mitingul ritual de 7 Noiembrie, am deschis defilarea școlilor din oraș, flancat de doi stegari care mă depășeau binișor în înălțime și ținând eu în mână un sul de carton pe care era scrisă cu litere de-o șchioapă poezia. O citisem înainte de la tribună. N-a lipsit mult să devin poet oficial. Arestarea părinților mei, nu după mult timp, m-a aruncat în opoziție, unde am rămas până astăzi.

Dar să revin la scris. După poezia cu trenul și țara nu mai știu să fi scris nimic până când ne-am mutat la Râmnic, la bunici, după ce părinții mei fuseseră arestați. Și pe neașteptate, acolo, am scos o revistă intitulată Familia. Ideea titlului mi-o dăduse Lenin, a cărui biografie ne-o povestise profesoara de limbă rusă. Pe când era încă Ulianov și adolescent, Lenin editase o publicație cu acest nume. Olografă, presupun, ca și Familia mea, scrisă, pe foi decupate din caiete de școală și prinse pe mijloc cu o bandă de hârtie pe care erau indicațiile de rigoare, număr, dată ș.c.l. O scriam mai mult singur. Fratele meu, la zece ani, avea o contribuție nesemnificativă, deși i-am găsit numele sub câteva texte, pe care se prea poate să le fi scris tot eu. (În orice caz, unul dintre ele, scris de mine și semnat de el, a apărut într-o revistă pentru copii, Luminița, mi se pare.) Bunicul îmi dădea uneori texte foarte acide iscălite N. Curiosu. (ÎI chema, ca și pe mine, Nicolae, dar tot orașul îl știa de Nicu Manolescu.) Un coleg ținea cronica muzicală. A urmat, de altfel, Conservatorul și a fost ani buni directorul Filarmonicii din Brașov. Altul îmi dădea proze.

De contat, contam mai ales pe mine: umpleam cele câteva pagini cu fragmente de roman de aventuri, istoric sau de călătorie (deși nu călătorisem decât de la Sibiu la Sibiel ori Râmnic, cât despre aventuri, n-avusesem niciuna), inspirate de Aventurile submarinului Dox, Jules Verne, Sadoveanu, cu poezii în manieră pașoptistă, câteodată binișor folclorice, cu o „revistă a revistelor” unde comentam Viața românească și, din 1954, Gazeta literară, și cu câte și mai câte.

Fragment (XI) din volumul:

Nicolae Manolescu, „Viață și cărți”,

Editura Paralela 45

 

Nicolae Manolescu - critic și istoric literar român, cronicar literar și profesor universitar, membru titular al Academiei Române. Ambasador al României la UNESCO și președintele Uniunii Scriitorilor din România (pentru al doilea mandat). Manolescu este considerat, în general, ca unul dintre cei mai importanți critici literari români din ultimele decenii.Una dintre cărțile sale fundamentale este Istoria critică a literaturii române, apărută în 2008 într-o ediție definitivă. Este, de asemenea, directorul revistei România literară. În luna decembrie 2011, Senatul Universității din București l-a declarat Profesor emerit. Administrația prezidențială l-a decorat cu Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Cruce, cea mai înaltă distincție a statului român.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.

*

Ultimele articole publicate în Amintiri esentiale

Mergi la Început